In cautarea adevarului interior
Azi am trecut pe lângă un om cu pantaloni verzi și ochi căprui care privea un gard din sârmă ruginită de la atâta ploaie. Plouase ieri până la 7 și apoi se gândise dacă să ningă sau dacă să nu ningă. Nu ninsese. Se așternuse doar un fel de pâclă albă, rece și umedă care îmi transformase sufletul în ceva greu de definit.
Sunt zile care încep pe o muzică de Crăciun şi sfârşesc pe aceeaşi muzică. De Crăciun.
Soarele bate frunze galbene pe umăr, muzica urlă defazat şi cineva – nu ştiu cine – numără trecerile. Un pas, doi paşi ….. O mulţime prea mică şi prea înceată de paşi. Mă urc într-un tren aproape plin şi-mi găsesc un loc la o fereastră. Cânt şi plâng. Sau poate invers. În faţa mea un om la vreo 30 de ani găseşte asta ciudat şi mă fixează. Fix şi lung. Mă fac că nu exist. Că nu există. Că mă pierd. Că mă afund. Că mă chinui. Că nu mă mint. Mă fac şi nu reusesc să mă fac.
E seară şi cald şi trece un om cu o eşarfă gri asortată la geaca de blugi albastru mare şi nişte pantaloni la fel de gri ca şi omul care trece. Oare de ce?
E uşor să găseşti nod în papură faptelor. Pentru alţii faptele mele sunt una cu nimicul. Îmi place să plec de la nimic şi să construiesc tot restul. O dată, de două ori, de zeci de mii de ori. Până devin una cu nimicul. Nimicul e un început ca oricare altul. Ca şi sfârşitul dealtfel. Tot un fel de început.
Eu n-am fapte cu lipici la oameni, eu pur şi simplu exist altfel.
Nu ştii… Cad cifre, atât de repede cad cifre. Ai vrea să ştii de unde, ai vrea să ştii cum. Da, mai ales cum. Te-ai duce acolo în vârf de-ai ştii unde-i vârful, te-ai duce acolo în vârf şi ai întreba fiecare cifră de ce cade, cine şi mai ales cu ce ocazie i-a acordat dreptul la cădere.
Adunam stropii cu linguriţa
Erau atât de dulci
Amintirile păreau
De-un triunghiular ciudat
Ciocolată scursă
De-un maroniu trecut
Cam cât un sfert de veac
Sau poate chiar
Un pic mai mult
Preţ de-un an
Aproape dus
Omul răstea cuvântul şi cuvântul nu se răstea la el
Era un dezechilibru perfect între om şi cuvânt.
