El nu promitea nimic, trăia doar clipa şi apoi dispărea

Alergaseşi de nebună de una singură până într-o zi, nenorocita de marţi, când el îţi propuse un „pas în doi”. O cale paralelă în care era permis orice. Să visezi, să-ţi imaginezi, să crezi că este posibil, să iei de bun fiecare cuvânt, fiecare silabă, să citeşti printre rânduri, să interpetezi, să devii, să-ţi imaginezi că devii, să încerci să devii, să trăieşti la maximum senzaţiile acelea pe care le uitaseşi, să crezi că şi el le trăieşte la maximum, în acelaşi timp cu tine, să râzi ca proasta când nu era aşa. Erai slabă, emotivă, sentimentală, erai tu. Tu cu trăirile acela generate de cuvintelele acelea şi tot trecutul acela de demult şi de departe. El trăsese o linie, ţie nu-ţi pasă de ea. Liniile sunt doar pentru cei ce cred în ele. Tu credeai doar în tine. Tu erai totală, autentică, adevărată. El avea un fel enervant de a nu se dezvălui. Enervant şi, în acelaşi timp, interesant. De fiecare dată te chinuiai „să citeşti” în spatele cuvintelor şi, de fiecare dată, ratai sensul. Era felul său de a se proteja. De a nu se dezvălui. De a nu lăsa demonii de capul lor. Îi era frică să meargă până la capătul unei senzaţii. Era gingaşă frica aceea, îl făcea uman. Real. Aşa credeai… Credeai că iubeşte sexul şi chiar îl iubea. Sexul ca joc al imaginaţiei, uşiţa aceea secretă din spatele grădinii, secrete şi ea. Tu erai din când în când fantasmă, el era din când în când poezie.

Continuă lectura „El nu promitea nimic, trăia doar clipa şi apoi dispărea”

Anunțuri

Hai să ne întâlnim !

Hai să ne întâlnim
Şi să ne aducem aminte toamna
Cădeam şi noi printre frunze şi pietre
Odată cu ea, galbeni-portocalii
Între două pietre vorbeam tăceri
Şi-ntre două tăceri buzele mimau nimicuri.
Nimicurile acelea nesemnificative
Acopereau lumea cu pietre aproape cubice
Umplând goluri cu semnificaţii ascunse
De când lumea …
Între două lumi
Noi deveneam tăcuţi una cu toamna
Apoi dispăream încet
Una cu frunzele.

Balada firului de păr

Mă numesc FIR
Şi am o tendinţă din naştere de a mă rupe
În patru părţi de egală importanţă
În patru părţi aleatoare …
Mă rup când mi-e lumea mai dragă
Şi atunci cresc din ce în ce mai repede
Atât de repede încât ameţesc
De atâta creştere ameţesc toate celelalte fire
Ameţite firele se rup la rândul lor
În patru părţi de egală importanţă
Se rup la rândul lor firele, la rândul lor
Când le e lumea mai dragă

Continuă lectura „Balada firului de păr”

Un fir mai puţin

Treceau pe lângă ea o sumedenie de gânduri, imaginile se amestecau cu gândurile, frunzele se amestecau cu miresmele, miresmele impregnau impresiile, impresiile îşi lăsau amprenta pe frunze în treacăt, cădeau frunze în treacăt mirosind a vară, copaci bătrâni impletau fire, se imagina într-o imersie ciudată, imersia în lumea firelor, fire groase, puturoase, fire moi, fire negre, fire cât o lume fără capăt, fire cât cuprinde privirea şi dincolo de privire, o învăluire ciudată, o imagine citită în ochii celorlalţi, în rictusurile celorlaţi, o masă de fire neuniforme.

Continuă lectura „Un fir mai puţin”

Fugărită de gânduri

Fugea prin pădurea deasă, treceau pe lângă ea o sumedenie de gânduri, imaginile se amestecau cu gândurile, frunzele se amestecau cu miresmele, miresmele impregnau impresiile, impresiile îşi lăsau amprenta pe frunze în treacăt, cădeau frunze în treacăt mirosind a verde, verde-albastru, îi plăcea mirosul frunzelor în treacăt mirosind a verde, verde-albastru, îi plăcea senzaţia verdelui-albastru, impactul verdelui-albastru asupra stării, îi plăcea impresia generală lăsată de frunzele atinse din fugă.

Continuă lectura „Fugărită de gânduri”

Masti

Se facea ca aluneca aproape lin, doar din cand in cand o hurducaiala neprevazuta zdruncina linsitea padurii. Se mai facea ca privea absenta pe geamul stang din spate, ca era aprope seara si geamul era deschis larg si aerul intra nestingherit pe unde-l ducea capul, inavaluind totul intr-un parfum de flori de mar. Sau de par. Sau de salcam, nu mai stia exact, in orice caz un parfum de primavara-vara.

Continuă lectura „Masti”