Mi-e îndeajuns senzaţia pietrelor

Acesta este infinitul acela de cuvinte nespuse. Sentimentul acela cu S mare. Cât se poate de mare. Mai mare decât mult mai marele marilor. Aceasta este firimitura aceea căzută între pietrele acelea mici şi multe. Firimitura aceea căzută pe o scară de lemn bătut de ploi. Îmi fusese atât de milă de lemn, atât de milă de secundele acelea multe şi lungi, de tăcerile acelea adânci … Îmi fusese atât de milă de pietre, atât de milă de noi, de distanţele acelea imense dintre noi… de golul acela atât de gol încât dădusem firimitura la pietre. Şi tu mă intrebasei „aşa dai tu firmiturile, la pietre?” şi eu îţi răspunsesem mecanic şi raţional că aşa se face.

Continuă lectura „Mi-e îndeajuns senzaţia pietrelor”

Anunțuri

Hai să ne întâlnim !

Hai să ne întâlnim
Şi să ne aducem aminte toamna
Cădeam şi noi printre frunze şi pietre
Odată cu ea, galbeni-portocalii
Între două pietre vorbeam tăceri
Şi-ntre două tăceri buzele mimau nimicuri.
Nimicurile acelea nesemnificative
Acopereau lumea cu pietre aproape cubice
Umplând goluri cu semnificaţii ascunse
De când lumea …
Între două lumi
Noi deveneam tăcuţi una cu toamna
Apoi dispăream încet
Una cu frunzele.

O bubuitură, două bubuituri

Lucrurile s-au petrecut cam aşa: pe la şapte, o bubuitură, două bubuituri, trei bubuituri, mă ridic din pat năucă. Zi frumoasă, cer seninin, păsărele, dăm cu presupusul, presupunem câte în lună şi în stele, bem cafeaua pe balcon, ascultăm ştirile de pe balcon. Donna Maria îi aduce cafeaua şi pâinea donnei Bianca, donna Maria strigă cât e strada de mare şi donna Bianca răspunde de undeva de sus, de foarte de sus. E bine, cu bătrâneţile.

Trece ziua, trecem pe strada aceea îngustă şi animată de multe ori, după salată, după bere, după pâine, peşte, ulei de măsline, săpun în formă de lămâie, pe la cinci suntm gata de „sărbătoare” coborâm a nu ştiu câta oară strada aceea îngustă cu oameni mulţi. Lume şi mai multă. Sfântul Andrei, protectorul, este scos din biserică şi plimbat. Un cohort de preoţi şi notabili, la urmă localnicii. Zicem să vedem şi noi până unde şi până când dar renunţăm. N-avem ţinuta necesară. Propun o sticlă de vin şi o pizza pe plajă, căutăm prosoapele mari cumpărate în ultimul moment, le întindem pe bolovani, căutăm pizza, doar patru euro una mare şi caldă, ne întindem pe prosoapele mari şi începem să.

Continuă lectura „O bubuitură, două bubuituri”

Poate nu fix la fel dar sigur pe urmă

Şi pe mine mă inspiră marea, cam în acelaşi fel, desigur, nu fix acelaşi, dar nu foarte departe de adevăr. Şi eu mi-am fotografiat capitolul în curs în dreptul soarelui în curs, în faţa valului în curs in ziua in curs, fix in secunda deja trecută, asfintită. Şi pe mine mă transpune marea. În ceva ieşit din comun, o chestie aşezată la margine de secol urmărind spuma la lupă şi viermii sub scoici.

Continuă lectura „Poate nu fix la fel dar sigur pe urmă”

Să (ne) scurgem ?

Din străfunduri uitate de lume, mâncate de viermi, radacinic spirală, radacinic cerc, stelemn pietrificat de veacuri, veacuri roase de invidie, purtate de la un nivel la celalalat, sol stratificat de mizeria anilor duşi, din toate acestea se naşte pe nesimţite o stralinişte ciudată, genul de stralinişte de dinaintea furtuni, frunze galbene călcate în picioare de gânduri cu bocanci, zimţi ascuţiţi, lupta cu timpul, cu opreliştea vremii, lupta cu noi dincolo de noi.

Continuă lectura „Să (ne) scurgem ?”