Lumina ragusita isi drege putin vocea, tremurat,
In jur se aud voci „iar se va lua curentul, ce pacat”.
Prea-plinul
Am regasit culoarea acolo unde o lasasem, fada si neconsolata, cumva plictisita in coltul ei intunecat, uitata de toti si de toate de vreo trei saptamani incoace. Culoarul, la fel de lat si de prost luminat, nu facea altceva decat sa-i puna si mai mult in evidenta particularitatea-i vizibila chiar si de un ne-initiat: cu cat ii era monotonía de mare, culoarea se situa cu mult peste media de aviditate constatata “per global” la multe alte culori.
Vineri !
Stau catarata pe pereti
Si le citesc detaliile
Curentul s-a luat de tot
Si toate gaurile
Au devenit deodata
Negre – hau
Departe se percepe
Zumzet de cafea
Aburinda, oamenii si-au dat liber !
Plictiseala
Era diferita. Intr-un fel al ei propriu si personal, cu un stil pe care si-l atribuia drept unic si imposibil de copiat , vanturat pe la nasul celorlalti drept inteligent, diferit, autentic, complicat, altfel. Voit complicat si voit distinctiv.
Se plictisea. Al naibii de profund, al naibii de des, al naibii de rotund. Si starea asta enervanta o facea publica de cate ori se ivea ocazia. De multe ori chiar forta putin soarta iscand ocaziile.
