Poarta

Poarta era verde-fier si incepuse sa rugineasca pe la incheieturi. Incheieturile le ungeam cand scartaiau prea tare dar ruginei nu parea sa-i pese: ea avea calea ei batatorita si basta! Creta scartaia melodios pe suprafata plata si lasa in urma firisoare fine de dare albe, praf imprastiat in patru zari. Eu tineam creta in mana si apasam delicat perpendicular exact pe mijlocul portii. Scriam ganduri, imi placea teribil sa le vad expuse, asa goale si in vazul tuturor. Le scriam si le lasam acolo peste noapte. A doua zi de dimineata le priveam, uneori scurse de ploaie, alteori intacte. Le numaram rar si imi spuneam de fiecare data ca mi-ar fi fost buna o poarta putin mai incapatoare.

Aveam atatea de spus.

Citește în continuare „Poarta”