@ Ian Schneider
Oh tu, nepoetule
Acoperă imaginația
Cu muzica gândurilor mute
Împrăștiind impresii
Pe căi de vers tăcute
Pulsează-n ritmul tău
Emoțiile brute
Înghesuind cuvinte
În goluri de virtute
Trasează sentimente
În linii moi și negre
Rostogolind senzații
Între semnificații
Și franze-alambicate
Cerșind ovații.
Am un defect
N-am să devin
Niciodată poet.
Lehamitea apare şi dispare. Totul se întâmplă pentru că vrem neapărat să se întâmple. Stările vin când au ele chef să vină. ”Stările la cerere” sună fals. ”Stările la cerere” sunt false. Ţie ţi-e atât de groază de falsitatea stărilor la cerere, încât te învârţi într-un cerc, şi nu poţi să ieşi. Te enervează cărările bătătorite de alții. Te enervează, şi totuşi persişti să crezi că există ieşire din cerc. Din cercul celorlalţi. Că există posibilitate la non-stare. Şi atunci scrii, până vine. Non-starea. Non-zilele.
Rupea zilele în momente, zeci de momente, apoi sorta momentele pe culori, gri-ul cu gri-ul, verdele cu verdele, mirosea apoi fiecare culoare în parte şi-i nota sentimentele, existau sentimente reci, existau sentimente roz, existau sentimente ploi, existau o groază de sentimente, un volum practic ilimitat de sentimente, existau şi acele sentimente nuanţă, sentimente la intersecţia a două culori, trei culori şi mai existau şi sentimentele pauză, sentimentele spaţiu, sentimentele week-end.
Citește în continuare „Sentimentul literei desprinse de cuvânt”
Abisuri 