La capătul meu

La capătul degetelor
Stă să cadă toamna
Și deodată devin frunză
Odată cu unghia
Și fulg
Odată cu galbenul
Și plouă galben
Odată cu frunzele
Și devin galben
La capătul fulgilor
Și alb
Odată cu iarna
Și ninge toamnă
La capătul galbenului
Și cade frunză
La capătul toamnei
Și ninge alb
Și cade galben
Și plouă iarnă
La capătul meu

La granița dintre mine și tine

La granița dintre “asa cred”
Și “asa este”
Exist eu

Credeam că poți
Când de fapt nu poți
Credeam că sunt
Când de fapt nu sunt
Credeam că simți
Când de fapt nu simți
Credeam că pot
Când de fapt nu pot
Credeam că ești
Când de fapt nu ești

La granița dintre mine și tine
Nu mai există nimic.
Credeam că știi
Dar de fapt nu poți

Și tot asa

Hai se ne întâlnim la întâmplare
Într-o parcare oarecare
Voi avea la mine
Un muc de țigară stinsă,
O floare
Și-o carte necitita deschisă
La pagina cutare
Mă voi așeza comod
Pe o bordura aceea gri,
Și ea întâmplătoare
Și voi aștepta să se producă
Întâmplarea aceea
Până se va întâmpla
Sau poate că nu, si voi pleca
Și nu se va întâmpla
Și tot asa.

Mai simți?

Mai simți?
Am mânia forfecilor
Ascuțite bine
Și a culorilor fine
Mai poți?
Am mânia degetelor
Apăsate din greșeală
Și a adevărurilor nespuse
Acoperite cu cerneală
Mai ești?
Am mânia ta și tu te faci că plouă
Întunericul în două
Și te simți că ești
Până nu poți
Mai taci?
Am mânia nespuselor
Ciopârțite bine
Și mă apuc
De liniștea aceea groasă
Și neagră și oarbă și tai
Distanțele dintre noi
Până dau de capătul distanțelor
Și de capătul forfecilor
Și de capătul nostru
Și atunci te rog să simți
Până nu mai poți
Și te rog să poți
Până nu mai simți
Și te rog să fii
Să mai rămâi un pic din tine
Să mai rămâi puțin din noi
Mai simți?