@ Daniel Ruyter
Totul provine de undeva, de undeva de aici…
Camera era mică dar cochetă și autostrada se vedea în spatele unui șir de plopi puțin uscați. În rest, câteva familii de porumbei își făcuseră un cuib din frunze și ramuri. Privindu-i, îmi aminteam de dimineața în care hotărâsem că sosise momentul să creez anti pesonajul perfect.
Mutat aici
Îi dăduseşi întâlnire la şapte, nu venise, îi imaginaseşi lipsa în fel şi chip. Priveai spaţiul liber şi-ţi părea rău că nu mai existau ghirlandele de altădată. Atunci mirosea a portocale pe sub mâna, tot atunci trecuse şi mama pe sub pom şi tu deschiseseşi ochii prea devreme, un pic prea devreme.
Killer Queen …. Culoarea ii definea parca starea si aroma sentimentele. Iubea la nebunie sentimentele calde si adora sentimentele reci. Cand ii placea o aroma, o imprastia in jur intr-un mod complet dezinteresat. Rosul ii invaluia in general gandurile intr-o aparenta letargie. Doar aparenta… O secunda mai tarziu o idee nastrusnica ii ingheta pometii intr-o forma-semn…Aromele clocoteau de curiozitate.
– Semnul exclamarii?
– Semnul intrebarii ?
– Semnul semnului?
Si avea maica fata asta un ten de ziceai c-a trecut tractoru’ peste ea si alta nu. Santuri-santuri si din cand cocoase. Si-o culoare …cum sa-ti spui eu mai pe intelesu’ matale, o culoare asa nedefinita, din cand in cand rosu-mot, din cand in cand galben bat, in rest un fel de roz murdar cu pete de-un maro d’ala urat de tot. Chit ca era tare frumusica fatuca, ochi de-un caprui intens, gene lungi, privire sagalnica, zambet cu „vino-ncoace, par lung si lucios – „mi-l limpezesc cu apa de fantana, arunc un ou intreg si iar il limpezesc, si tot asa de trei ori pe saptamana” – nu „prindea” si pace. S-o fi vazut flacaii la cinci metri distanta si le cadea dumicatu’ din gura Doamne iarta-ma ca-i cu pacat sa risipesti mancarea, dar cum se apropiau nitel de fatuca noastra le pica fata cu tot cu dumicatu’ si picioarele se asezau sigure la spinare si dusi erau toti, nici „peste” n-apucai sa spui si nici urma de flacai nu mai gaseai.
Povestea
Frunza in tranzitie
S-a dus pe apa Sambetei
Pana n-a mai stiut de ea
Si atunci si-a dat de fapt seama
Ca incepuse sa putrezeasca.
Imi place frigul la nebunie. Ma raneste pana la os, ma scormoneste pana unde nici nu ma astept, ma readuce la viata si … punct si de la capat. Cand este peste masura mai iau un pulover si il pun peste, la peste patruzeci de grade nu prea am mare lucru la indemana.
Frigul imi este frate de sange, am crescut impreuna, ne-am alinat impreuna, am supravietuit impreuna, de la el mi se trag multe, si bune si rele.
Dreptunghiulare bucati de carton ingalbenit de atata reciclare… Intai se perforau, cu toate cele zece degete, musai. Aveam cate o ora pe saptamana pentru genul asta de coregrafie, cu profesor dedicat si prezenta absolut obligatorie. Cand totul era bine perforat, sa dadeau toate, in teanc, la verificat. Apoi se corectau erorile, reperforandu-se alte teancuri de carton ingalbenit. Si tot asa pana cand teancul de cartele era declarat „pasabil”.
Vantul ii adia prin plete, ploaia inca isi astepta randul. In rest totul era aproape gri si ii statea bine. Era aproape seara dar nimeni nu parea sa se sinchiseasca. In afara de ea.
Imi plac ideile originale, chiar daca vin din patrunizmile altora. Evolutia are nevoie de sange proaspat. Din pacate pierderile sunt inca enorme. Initiative originale zac esuate una peste alta , deseuri secatuite de esenta originala printr-o groteasca punere in aplicare. Sau poate o esenta originala creata practic dintr-o pura intamplare? Un fel de „cat pe ce” deja ratat in contactul cu concretul pus in practica. Mutilata de reguli si rigori intepenite, creativitatea moare incet dar sigur.
Abisuri 