O priveai cum se ridică dintre pietre

O priviseși atunci ca picată din norii aia albi şi o crezuseși. Se citea dragostea în privirea aceea pierdută dincolo de tine. Te întrebase dacă e posibil să iubeşti aşa, intens şi multiplu în acelaşi timp şi tu îi răspunseseși ceva vag, şuşotit printre dinţi. De unde să ştii tu dacă e posibil? Pentru tine nu exista iubire multiplă, tu, raţionala, tu vedeai lumea în alb şi negru. Ea nu aşteptase răspunsul, ea îşi avea certitudinile ei. Îţi povestise că redevenise deodată ceea ce fusese odată, adolescenta îndrăgostită de soare, de flori, de culoare. De oameni şi versuri. Îi era aşa de bine să redevină, le dorea tuturor să redevină ca ea. Tu o priviseşi şi o felicitaseşi şi totuşi nu o înţeleseseşi. Tu, raţionala, tu concepeai viaţa doar într-un singur sens, sensul acelor de ceas. Fără întoarceri posibile.

Continuă să citești O priveai cum se ridică dintre pietre

Reclame