@ Max Bender
Stau ascunsă în spatele
Unui mare semn de întrebare
Mă doare cocoaşa şi totuşi
Zâmbesc în continuare
Oameni plouaţi trec grăbiţi
Direcţii aleatoare
Oameni gri-ud scot semne de exclamare
Obrazul roz bonbon tresare-n ritm de ploaie
Ochiul – lacrimă imprimă doar mirare
Tendinţe acaparatoare
Opresc oameni din drum la semafoare
Gri-udul indică o amplă nepăsare
“Aşteptaţi-va rândul la nemurire”
Indică roşul
“E coadă destul de mare”
@ Warren Wong
Si toamna are o explicaţie. „Toate au o explicaţie”. Aşa mi-au spus. Şi eu n-am crezut la început şi ei mi-au repetat. Şi eu tot n-am crezut – din principu nu cred fără să simt – şi ei au continuat să-mi spună. „Fiecare lucru, fiecare întâmplare are un rost” şi eu le-am căutat rostul, sensul , le-am căutat bine în jur şi nu le-am găsit. Şi, când era să nu mai caut şi să ţip din nou că n-au dreptate, mi-am dat seama că nu căutam unde trebuie.
Toate, absolut toate, au un rost, un sens. Totul e să cauţi bine.
În tine.
Astăzi este într-o dispoziţie
Revoltătoare
Revoltată la soare
La oameni cu nasul în calculatoare
La indiferenţe ucigătoare
La tot locul, la tot pasul
Există semafoare
Acele obiecte folositoare
Care schimbă dispoziţii
Revoltătoare
În gânduri ascunse de ploaie.
Astăzi este într-o lipsă de sens
Covârşitoare.
Există oameni şi oameni. Unii vor să controleze totul oriunde şi oricum. E felul lor de a se simţi bine. Puternici. Cu sens. Poate fi o etapă cum poate fi o viaţă. Depinde de om. Sunt oameni şi oamenii. Unii îşi dau seama de absurditatea unor lucruri într-un anumit context, alţii nu. Sau nu vor să renunţe la sentimentul de bine. Puterea dă un sentiment de bine. Controlul semenilor bucură. Uneori.
M-am impiedicat deodata de-o silaba. Am masurat-o din priviri o buna bucata de timp si am tras o prima concluzie. Silaba era perfecta. Nici prea lunga-lunga.
Uneori gandurile se opresc
La mijlocul frazelor
Si apoi fac pe inteleptele
Atat cat le permite
Experienta.
Era diferita. Intr-un fel al ei propriu si personal, cu un stil pe care si-l atribuia drept unic si imposibil de copiat , vanturat pe la nasul celorlalti drept inteligent, diferit, autentic, complicat, altfel. Voit complicat si voit distinctiv.
Se plictisea. Al naibii de profund, al naibii de des, al naibii de rotund. Si starea asta enervanta o facea publica de cate ori se ivea ocazia. De multe ori chiar forta putin soarta iscand ocaziile.
„Nimicuri” ar fi prea frumos, de-a dreptul luxos pentru mine. Caci in ultima vreme m-am specializat in a croseta nimicul. Un nimic intr-o continua transformare de azi pe maine si cu ceva ispiratie din ziua de ieri. Dar tot degeaba caci tot nemultumita ma regasesc seara cand ma decid sa caut cu lumanarea ceva linii sa le adun. Nu de alta, dar simt nevoia sa folosesc la ceva mai mult decat a impleti toata ziua la ipoteze spulberate din start de logica mea imposibil de rationala.
Abisuri 