@ Mark Rabe
Există o logică a nespuselor
Tu nu spui în felul tău
Eu nu tac în felul meu
Şi tot aşa
Până la un capăt ales la întâmplare
Există o logică a întâmplărilor
Eu mă întamplu la stânga
Tu continui să nu spui
Şi tot aşa
Până când eu
Sau până când tu
Şi atunci poate.
Sau poate nu.
In lumea celor drepti ploua cu galeata. Toarna peste frunze gri cu stropi mici, desi si in diagonala. Toarna cu ceata, frig si rafale de vant. Toarna cu iluzii, vise si alte chestii de adormit copii in prag de primavara dusa cu vorba.
De ceva vreme sunt la mjloc. Si mijlocul asta devastator m-a inzestrat cu o dualitate perversa de care cu greu as mai putea spera sa ma mai debarasez vreodata. Cand trag pe dreapta pentru cateva clipe incep deja sa visez la alinierea ordonata a zilelor dictate de legile stangii. Imediat ce adopt alinierea monotona a stangii ma invaluie un dor de duca cu miros de fum la apus, spre dreapta.
O sârmă aproape dreaptă şi fără nici urmă de “doar şi poate”. Drept înainte căci înapoi nu s-a pus niciodată problema. Stânga şi dreapta doar în caz de urgenţă maximă.
Ochi larg deschişi, clipiri doar în caz necesitate. Un singur obiectiv în vizor, chiar şi cu ochii închişi. Visat noaptea, imaginat ziua, pregătit între cele două. Privit acum drept în ochi, din ce în ce mai aproape, aproape tangibil, aproape trecut, aproape regretat.
Un pas. O oprire. Un gând nărăvaş. Un surâs ascuns între două cute, o grimasă fugară. Încă un pas, aceaşi sârmă dintr-o perspectiva diferită. Parcă mai aproape de capăt. Doar parcă ?
Acelaşi acrobat îmbătrânit de doi paşi şi un gând nărăvaş. Mai înţelept? Ar lasă-o baltă. Mai încăpăţânat? Poate.
Încă un pas. O fracţiune de clipire furată unui regulament antic şi prea de demult. Risc meritat, o lacrimă se scurge încet. O privire pierdută într-un gând recuperat de ieri seară, început şi lăsat baltă. Dar merită continuat.
Un alt pas, o altă oprire, o nedumerire : „să fi fost gândul degeaba” ?
Un ultim pas de data asta. Restul poate altădată. Sau poate deloc. Acrobatul pare tare obosit.
Răsăritul nu pare departe. Dar nu se ştie niciodată…
Abisuri 