@ Aron
Întârzierea
Este o stare de perplexitate
În faţa secundei
Şi mai ales a trecerii
Există măsura trecerii
Şi mai există şi percepţia măsurii
Eu trec, tu treci
Ne scurgem cu întârziere
Cercuri-cercuri
Şoapte îngheţate de timp
Sau doar picuri evaporati între două secunde.
@ Annie Spratt
E atât de pauză lunea
Şi atât de albă pauza
Încât (ne) consumăm toate spaţiile
Trecându-ne timpul.
@ Federica Galli
E o toamnă ciudată, începe mereu gri şi se termină mereu galben. Gri-ul atrage vrăbiile, vrăbiile sosesc în două stoluri distincte şi eu încerc să le număr. Şi, de ciudă că nu reuşesc, dau vina pe macarale – au apărut peste noapte, două macarale roşii, una mai înaltă ca alta – şi, de ciudă că nu reuşesc, îi invidiez pe oamenii din macarale. Atât de sus şi atât de singuri.
Apoi omor timpul.
Uşa scârţâia a timp, a veac măturat de ani. Scârţâia diferit în funcţie de chef. Când scârţâia, uşa lăsa o umbră în urma ei. Umbra avea şi ea povestea ei. Umbra era mai prelungă sau mai puţin prelungă în funcţie de ceas. Era un ceas de perete cu cuc. Cucul scotea nişte sunete ciudate, scârţâite si ele. Nu-ţi dădeai seama că e uşa sau cucul. Veacul el, trecea oricum, scârţâind şi el ca tot restul.
Mi-s atât de dragi anii aceia încât îmi vine să mă întorc acolo şi să rămân piatră. Să mă ţin cu dintii de toate vremurile acelea fără mai nimic de pus pe masă. Cu atâtea de pus la suflet. Să retrăiesc în buclă toate senzaţiile acelea rotunde. Să visez, să visez cai verzi pe pereţi roz. Să plâng când greşesc culoarea şi să o iau de capăt. Altă culoare, altă eroare. Să-mi muşc sentimentele până la unghie şi apoi să las sângele să facă baltă, să se vadă că sufăr. Să mă scufund şi să rămân acolo, între toate personajele epocii, acei „ca şi mine” în căutarea lor, în fuga lor după ei. Mi-s atât de dragi anii aceia încât m-aş fac timp şi m-aş da înapoi. Un sfert de veac cât o viaţă de om. Aş face la fel, mi-aş repeta erorile în buclă şi bucla aş perpetua-o la infinit şi apoi aş învăţa din infinitul buclei.
Spune-mi că vrei o conversaţie în patru paşi mari şi gata. Spune-mi că nu există contradicţie, că nu poate exista contradicţie. Spune-mi că-ţi doreşti, din tot sufletul îţi doreşti să auzi ceea ce te defineşte în linii mari. „Trăsăturile” acelea de care toată lumea vorbeşte când te aduce-n vorbă. Caracteristicile acelea definitorii de care eşti atât de mândru. Atât de unic. Atât de „tu”.
E ca şi cum am face trei
Unu şi cu unul şi cu noi
Eu aici,
Un pas în doi,
Tu undeva-altundeva
Pierdut din vedere
Între cifre lipsite de semnificaţii
Şi ani
Şi durate întinse – elastic
Culori prăfuite de timp
Şi îngropate sub cuvinte-arc.
E ca şi cum am devenit deja ieri
Există o ordine firească
A fulgilor
Şi mai există, în plus de ordinea fulgilor,
Ordinea oamenilor
Există unele clipe agăţate de timp, există senzaţiile „acelea” prinse în bucla timpului. Un anumit fel timp. Există sentimentele acelea ataşate unei epoci. Există bucla locurilor, locului, un anumit fel de loc, bucla de peste orice raţiune posibilă.
Astăzi e o zi ca toate celălalte zilele, nimic diferit de alte zile, oamenii îşi opresc ca de obicei ceasurile la ore fixate de cu seară, de cu zile şi săptămâni înainte, oamenii se dezmeticesc cu greu, oamenii îşi toarnă băuturi de un maroniu ciudat în căni de un negru la fel de ciudat aranjate de cu seară pe mese pătrate.
Abisuri 