La capătul meu

person holding red and green leaves

@ Cecile Vedemil

La capătul degetelor
Stă să cadă toamna
Și deodată devin frunză
Odată cu unghia
Și fulg
Odată cu galbenul
Și plouă galben
Odată cu frunzele
Și devin galben
La capătul fulgilor
Și alb
Odată cu iarna
Și ninge toamnă
La capătul galbenului
Și cade frunză
La capătul toamnei
Și ninge alb
Și cade galben
Și plouă iarnă
La capătul meu

Omor timpul

brown trees

@ Federica Galli

E o toamnă ciudată, începe mereu gri şi se termină mereu galben. Gri-ul atrage vrăbiile, vrăbiile sosesc în două stoluri distincte şi eu încerc să le număr. Şi, de ciudă că nu reuşesc, dau vina pe macarale – au apărut peste noapte, două macarale roşii, una mai înaltă ca alta – şi, de ciudă că nu reuşesc, îi invidiez pe oamenii din macarale. Atât de sus şi atât de singuri.

Apoi omor timpul.

Citește în continuare „Omor timpul”

Să cauţi bine

man holding flashlight standing on rock

@ Warren Wong

Si toamna are o explicaţie. „Toate au o explicaţie”. Aşa mi-au spus. Şi eu n-am crezut la început şi ei mi-au repetat. Şi eu tot n-am crezut – din principu nu cred fără să simt – şi ei au continuat să-mi spună. „Fiecare lucru, fiecare întâmplare are un rost” şi eu le-am căutat rostul, sensul , le-am căutat bine în jur şi nu le-am găsit. Şi, când era să nu mai caut şi să ţip din nou că n-au dreptate, mi-am dat seama că nu căutam unde trebuie.
Toate, absolut toate, au un rost, un sens. Totul e să cauţi bine.

În tine.

Cine a mai pomenit soartă cu dungă?

@ Santosh Maharjan

Îmi pare bine c-ai rămas. E atât de greu să rămâi. Dar atât de bine să rămâi. Şi eu aş fi rămas dacă aş fi putut. Dar m-a gonit timpul. Se grăbea. Mătura frunzele şi mie mi-a fost frică de mătură. Frunzele îmi plăceau. Aveau o culoare galben-plăcută frunzele. Nu rămâneam şi plângeam. Aşa-mi vine mie să fac când nu pot.

Citește în continuare „Cine a mai pomenit soartă cu dungă?”

Hai să ne întâlnim !

 

low-angle of dried leaf on grass

@Mark Kamalov

Hai să ne întâlnim
Şi să ne aducem aminte toamna
Cădeam şi noi printre frunze şi pietre
Odată cu ea, galbeni-portocalii
Între două pietre vorbeam tăceri
Şi-ntre două tăceri buzele mimau nimicuri.
Nimicurile acelea nesemnificative
Acopereau lumea cu pietre aproape cubice
Umplând goluri cu semnificaţii ascunse
De când lumea …
Între două lumi
Noi deveneam tăcuţi una cu toamna
Apoi dispăream încet
Una cu frunzele.

Undeva, toamna

Apăruse undeva pe la începutul lui octombrie
2014, octombrie, undeva într-un parc
Îţi şoptise “surprinde-mă !”
O privisei mirat, inteligent dar mirat
Completase într-o doară “vreau doar impostaze inedite,
oraşul şi ipostaza”, îţi zâmbise fugar, tu nu stiai de ce tu
Tu te simţeai doar una cu banca, una cu toamna
Tu zâmbeai políticos şi te făceai că înţelegi
Tu minţeai zâmbind, ochii te dădeau de gol
Ea îţi simţea ochii şi spunea
“Miroase a concurs în imagini
clădiri, sentimente, monumente, personalităţi
eligibil să fie !“
Ridicai o sprânceană
Şi deveneai încet, încet dar sigur
Din ce în ce mai compatibil,
Te dezlipeai de bancă
De începutul de octombrie, te dezlipeai de toamnă şi de toate
Frunze, ganduri, stropi şi deveneai încet,
Deveneai din ce în ce mai eligibil, fericit oriunde !

Citește în continuare „Undeva, toamna”

Ruginiu de iarna

Erai undeva în spatele multor gânduri roşiatice îngrămădite unul peste altul, ascuns de lume îndărătul unor lacrimi seci, gălbui. Existai în pofida timpului, ocolit parcă intenţionat de amintiri diverse, nălucitoare amintiri diverse. Erai aşa cum te lăsasem, o linie subţire – albastră – în spatele unei mustăţi fine, smoală. Când erai, în general zâmbeai, scoţând rotocoale perfect rotunde pe care le priveai amuzat preţ de o secundă şi pe care le zdrobeai apoi cu un simplu deget apăsat într-un vârf de rază.

Citește în continuare „Ruginiu de iarna”

Nouazeci

Fac parte din cei nouazeci la suta. Mi se intampla uneori sa inmormantez senzatiile una cate una si atunci ma podideste o pauza lunga. Cand ma podideste pauza lunga incep sa numar, printre numere privesc, intre doua priviri constat, intre doua constatari simt, intre doua simtiri reconstruiesc.

Citește în continuare „Nouazeci”