Trec mai departe întrebându-mă care o fi povestea ei, a lor, a tuturor celorlalți…

Urmarea întoarcerii de aici

Ca să ajung la destinație îmi trebuie în jur de 50 de minute, trei străzi perpendiculare una pe cealaltă, o șleahtă de câini apărută de nu se știe unde, o strategie câștigatoare pentru a evita mușcăturile, o a doua strategie, un întreg filmuleț de strategii, strategia câștigatoare, indiferența aparentă din care nu răzbate nimic, absolut nimic, nici măcar un strop de transpirație, o privire aruncată-n zare, o zare năpădită de buruieni colorate frumos și de bălți pline de apă stătută, o trecere de pietoni peste o stradă destul de circulată, un bătrân în vârstă aşteptând autobuzul de ora șapte și zece, o tanti îmbrăcată decent traversând la întâmplare să nu piardă atuobuzul de ora șapte și zece, autobuzul de șapte și zece ajungând la șapte și cincisprezece, niște scaune gri relativ curate, un șofer relativ bine dispus, slalomând cu o oarecare măiestrie printre alți șoferi bine-dispusi, un grup de oameni îmbrăcați în salopete albastre, un grup de pahare de plastic aburinde, niște mirosuri amestecate de cafea caldă și parfumuri de toate prețurile, o femeie la vreo cincizeci de ani dând like-uri zgomotoase pe Facebook, un domn bine, la costum, deja transpirat, agățat de o bară metalică plină de alți oameni agățați, un grup de adolescente cu fuste foarte scurte și muzică la maximum în niște căști albe, fine, autobuzul de șapte și jumătate pe care tocmai îl ratez, o bancă relativ curată și relativ comodă, o înghesuială ciudată pentru această oră, niște intersecții pline, niște semafoare grăbite, niște frâne trase în ultimul moment, ceva înjurături întemeiate, trei hârtoape ocolite razant, alte intersecții pline, alte semafoare grăbite, alte frâne trase în ultimul moment , o gură de metrou animată, o străduță plină de oameni animați, multe perechi de sandale, o bătrână care vinde lavandă, o altă bătrână care vinde lavandă, multe buchete de flori la prețuri relativ mari sau relativ mici, ceva perechi de ochelari de soare cu lentile late, niște pahare de plastic cu cafea proaspăt măcinată, niște șine de tramvai de pe vremea „Împuşcatului”, o sirenă de ambulanță, două sirene de poliție, oameni făcând loc sirenelor, o mașină albastră pe linia de tramwai, și-n cel mai îndepărtat colț, EL, taximetristul cărunt și un pic sictirit, aşteptându-și clientul, un el la patru ace și cravată gri cu puncte verzi, cu ochii într-un Smartphone oferit de firmă, prea grăbit pentru a remarca toate acestea și o ea, o blondă subțire cu manichiura perfect asortată la sandalele cu tocul „office” și la fusta puțin peste genunchi, prea ocupată cu ea pentru a mă mai putea evita, chiar și în ultimul moment.

Continuă să citești Trec mai departe întrebându-mă care o fi povestea ei, a lor, a tuturor celorlalți…

Reclame

Constat, pufăi şi trec

De fapt nu se mai întâmplă nimic. Trec si eu odată cu orele acelea umflate cu pompa. Trec si eu prin fumul ţigării pufaite sub stele. Pufăi, număr şi trec. Trec şi mă întreb „dacă”. Uneori îmi răspund că „sigur”, alteori am dubii. „Dar dacă ?” Am noroc că există ele, stelele. Nu ştiu cum fac să existe, ele, stelele, ele pur şi simplu există. Dimineaţa bag mâna în foc că nu va fi să fie. Existenţa e o stare efemeră. Nu există explicaţie plauzibilă, unii dau vina pe curenţi, alţii pe poziţie, alţii pur şi simplu constată. Eu, ca şi alţii, doar constat. Pe la şase se duc norii şi apar dungile. Trec multe avioane. Le constat trecerea numărând dungile. Uneori se intersectează, dungile, şi atunci mă întreb dacă cuiva i-a fost frică de intersecţie. Alteori nu mă întreb nimic, doar constat.

Constat, pufăi şi trec.

Priveşti avioanele cum trec

Partial silhouette of a passenger airplane from the ground.

@  Jordan Sanchez

Vrei, nu vrei, te obişnuieşti şi cu rutina. Îţi pui căştile pe urechi şi dai muzica la maximum. Şi apoi dai din cap în ritmul muzicii evitând oamenii şi privirile lor ciudate. Privirile lor mirate. Toate privirile. Nu-ţi place când te agaţă o privire, te simţi jenat şi contropit. Închizi ochii, aşa e mai bine, să se scurgă fără să se vadă. Să nu te întrebe nimeni de ce. Să te stingi între două strofe şi-un răcnet. Să dispari într-un tunel.

Continuă să citești Priveşti avioanele cum trec