Între unu şi doi

Îţi spusesem că privisem suspect toţi oamenii aceia mulţi din trenul de şapte patruzeci- şi – şapte. Că-mi imaginasem teroristul din fiecare om – în definitiv toţi avem gramul nostru de nebunie, acea metaforă a răului ascunsă adânc sau mai puţin adânc – şi mă plânsesem apoi de atâta gri, de atâta negru, de atâta când gri când negru.

Continuă lectura „Între unu şi doi”

Anunțuri

Şi copiii au cearcăne

Scrisesem  undeva că cine dracu’ să rezoneze cu un tren şi cineva îmi răspunsese că poate chiar nu cu trenul. Şi cum citeam eu comentariul cu pricina din autobuzul verde care urmase după metroul rosu ce urmase după trenul gri care tocmai ce, am văzut pe geam un copil mic cu nişte cearcăne mari şi mi-am spus că aş putea scrie despre asta, despre cearcăne.

Continuă lectura „Şi copiii au cearcăne”

Vă place menta?

Tipul din faţa mea avea ochelari pătraţi, genul acela de ochelari în pas cu vremea. Era undeva înspre doisprezece şi el se aşezase pe scaunul din faţa mea, îşi rânduise frumos sacul din piele maro pe genunchii strânşi cu grijă, mă privise în treacăt – în acel moment precis îmi dădusem seama că-l priveam cu insistenţa celui care nu văzuse în viaţa lui un sac de piele maro aşezat cu grijă pe nişte genunchi strânşi cu grijă sub un tip cu ochelari pătraţi- şi apoi îşi deschisese cartea la pagina marcată cu un semn de carte imaginat dintr-un bilet de metro deja folosit.

Continuă lectura „Vă place menta?”

Vremea evadărilor

Criminalistul îşi simţea capul pătrat. Îşi simţea urechile năpădite de întrebări, îi invadaseră întrebările ca iedera. Criminalistul observase mişcări ciudate în ultimul timp, fapte, lucruri, oameni, toate împletite într-un fel de tot fără cap şi coadă. Criminalistul notase fiecare detaliu pe o bucată de hârtie, fiecare detaliu cu bucata lui, apoi strânsese toate bucăţile într-un mănunchi ordonat de bucăţi, îşi făcuse valiza – două-trei bucăţi din fiecare articol, Criminalistul aprecia articolele colorate – îşi privise barba în oglindă pătrată, hotărâse că mai ţine – barba – cel puţin trei zile, descuiase uşa, ieşise, încuiase uşa, luase liftul, nu rămăsese blocat în lift, luase autobuzul 105, zâmbise înduioşător femeii din stânga, îi oferise amabil locul femeii din dreapta, coborâse la gara de Nord, îşi cumpărase un bilet dus, aşteptase vreo treizeci de minute bune pe un peron înţesat de oameni, se urcase într-un tren în direcţia Petroşani, făcuse o conversaţie de complezenţă cu alţi oameni, coborâse la Petroşani, îl aşteptase timp de treizeci de minute bune pe Adam, Adam sosise într-un final nebărbierit şi trist, Adam era în floarea vârstei, trist şi nebărbierit dar în floarea vârstei, Adam era un nefericit în floarea vârstei, Adam nu se mai regăsea în floarea vârstei, Adam simţise nevoia să evadeze un pic din floarea vârstei, Criminalistului îi surâsese ideea, Criminalistul acceptase evadarea lui Adam, Criminalistul propusese, Adam acceptase cu zâmbetul pe buze.

Continuă lectura „Vremea evadărilor”

Număr anotimpurile pe degetele de la picioare

Mi s-a împiedicat odată privirea de-un peron plin ochi de papuci de tot felul, mi se lipise privirea atât de adânc şi atât de profund încât aproape că-mi pierdusem pâna si trenul – era un tren pierdut din vedere, cu culoare pline, îngrămădite în oameni îngrămădiţi la rândul lor în nişte scaune ascuţite -albastru piţigăiat, era un tren cu sensul afişat din când în când, când îl priveam, când nu-l priveam – m-am trezit amestecând sandale cu cureluşe fine, şlapi dintr-un un cauciuc un pic cam uzat cu pullovere tăvălite prin trenuri îngrămădite in oameni îngramaditi, geci decolorate de timp cu fire împletite la întâmplare, fulare cu miros de naftalină cu rochii de culoare de un verde aleator si cu cizmuliţe cui toc proaspăt pingelit.

Continuă lectura „Număr anotimpurile pe degetele de la picioare”