@ Mark Rabe
Există o logică a nespuselor
Tu nu spui în felul tău
Eu nu tac în felul meu
Şi tot aşa
Până la un capăt ales la întâmplare
Există o logică a întâmplărilor
Eu mă întamplu la stânga
Tu continui să nu spui
Şi tot aşa
Până când eu
Sau până când tu
Şi atunci poate.
Sau poate nu.
De fapt nu se mai întâmplă nimic. Trec si eu odată cu orele acelea umflate cu pompa. Trec si eu prin fumul ţigării pufaite sub stele. Pufăi, număr şi trec. Trec şi mă întreb „dacă”. Uneori îmi răspund că „sigur”, alteori am dubii. „Dar dacă ?” Am noroc că există ele, stelele. Nu ştiu cum fac să existe, ele, stelele, ele pur şi simplu există. Dimineaţa bag mâna în foc că nu va fi să fie. Existenţa e o stare efemeră. Nu există explicaţie plauzibilă, unii dau vina pe curenţi, alţii pe poziţie, alţii pur şi simplu constată. Eu, ca şi alţii, doar constat. Pe la şase se duc norii şi apar dungile. Trec multe avioane. Le constat trecerea numărând dungile. Uneori se intersectează, dungile, şi atunci mă întreb dacă cuiva i-a fost frică de intersecţie. Alteori nu mă întreb nimic, doar constat.
Constat, pufăi şi trec.
Chestia cu succesul e cam aşa: ori te dărâmă ori nu. În cazul fericit „ori nu” e cam aşa: ori rămâi cu capul pe umeri păstrându-ţi „eu”-l propriu nedeformat de dorinţa „de a” din ce în ce mai mult şi din ce în cei mai subtil şi din ce în ce mai peste poate, ori nu. În cazul nefericit „ori nu” te laşi dus de val şi valul de apă şi apa de pietre şi pietrele? Păi e vina pietrelor, desigur că e vina pietrelor. A cui să fie vina?
E greu să trăieşti între două pietre. Uneori doare atât de rău locul încât îţi vine să iei un furtun, să dai drumul la apă şi să laşi apa să-şi facă de cap. Să cureţe frunzele, praful, insectele moarte.
Uneori e atât de strâmt locul încât îţi vine să devii insectă. Să te laşi luat de apă. Să faci pe mortul şi să te duci. Unde o vrea apă să te ducă.
Spune-mi că vrei o conversaţie în patru paşi mari şi gata. Spune-mi că nu există contradicţie, că nu poate exista contradicţie. Spune-mi că-ţi doreşti, din tot sufletul îţi doreşti să auzi ceea ce te defineşte în linii mari. „Trăsăturile” acelea de care toată lumea vorbeşte când te aduce-n vorbă. Caracteristicile acelea definitorii de care eşti atât de mândru. Atât de unic. Atât de „tu”.
Fiecare avea o idee fixă. Ideea mea fixă erai tu, ideea ta fixă era bacşişul. Când a fost să-ţi comunic destinaţia mi-ai spus că ţi-a picat GPS-ul în pană. Că te-oi descurca tu cumva. Mi-am spus că ţi-ai schimbat punctul de vedere şi m-am căutat de mărunţi. Meritai.
Abisuri 