De la verde citire

Unele zile
Au prea puțin verde
Atât de puțin
Încât par hăuri.
Unele hăuri
Au prea puțin negru
Atât de puțin
Încât par spații.
Unele spații
Au prea puțin alb
Atât de puțin
Încât par puncte.
Unele puncte
De la atâta culoare,
Au explodat
Și au creat haosul
Și de la atâta haos
Au apărut zilele
Și de la atâtea zile
Au fost create hăurile
Și de la atâtea hăuri
S-au inventat spațiile
Și de la atâtea spații
A fost necesar punctul.

Anunțuri

Câmpul cu maci

Încălecaseși pe-o șină strâmbă și încercaseși să ții direcția dreaptă. Pe stânga vedeai un lan de verde cu puncte, mici, roșii. Oameni mulți coborau într-o ploaie deasă și culegeau la întâmplare.  Ai fi coborât și tu dar înaintai în sens invers. Înaintai și regretai. Sensul, ploaia, macii, oamenii . Ți se lipise roșul de retină și verdele de retină și oamenii aceia mici sub niște umbrele negre simțeau macii și ploaia și verdele în locul tău. Ai fi vrut să fii strop într-o ploaie fină și deasă. Să fii stop într-o intersecție mică, pe stânga. Ai fi coborât și tu ca și oamenii aceia mici și mulți pe sub umbrelele lor negre și ai fi devenit  și tu la rândul tău punct.

Continuă lectura „Câmpul cu maci”

Concluzia care nu se vroia trasă

N-am starea necesară facerii
Am încercat mai întâi negrul
Şi n-a ieşit decât gri
Şi apoi albul şi verdele
Şi toate consoanele
Şi le-am lipit în fel şi chip
De-am umplut garduri
Şi gardurile s-au rupt
De atâtea goluri
Şi golurile de atâta gri
Au devenit deodată bălţi
Şi bălţile de atâta negru
Şi-au luat gândul
Şi odată cu gândul
Au dispărut şi cuvintele
Şi pauzele dintre cuvinte
Şi, între două pauze, au apărut semnele
Chestiile alea mici, premonitorii.

Continuă lectura „Concluzia care nu se vroia trasă”

Cu verde cu tot

Şi-am luat un creion verde
Şi l-am ascuţit bine
Până mi s-au înroşit degetele
Şi unghiile
Şi gândurile
De atâta creion
Şi apoi am început să inventez semne
Şi am mâzgălit ziduri
Până mi s-au terminat degetele
Şi unghiile
Şi gândurile
De atâtea semne
Şi apoi am luat o foaie albă
Şi-am vrut s-o umplu
Adunând resturi
Toate resturile
Creioane
Semne
Gânduri
Verde
Şi-am uitat de ce vroiam s-o umplu
Şi n-am mai umplut-o
Şi-am lăsat toate creioanele
Toate semnele,
Toate gardurile
Toate gândurile
Şi mai ales
Tot verdele
Să-şi facă de cap
Cu cap
Până peste cap
Până n-am mai fost deloc
Cu verde cu tot.

E ca şi cum

E ca şi cum ai auzi apa susurând şi ai cauta şi ai analiza la rece, la cald, ai pune mâna să simţi, ai găsi originea şi ai telefona. E ca şi cum ţi s-ar spune să vezi, să te duci să notezi un număr, să te duci să-i asociezi un nume. E ca şi cum ai lua liftul şi ai apăsa pe butonul care trebuie, butonul de deasupra ta şi apoi ai coborî fix deasupra ta şi ai constata că acolo, fix deasupra ta, nu există nimic din tine, nici măcar o uşă verde cu un număr mic inscriptionat pe tocul uşii. E ca şi când te-ai rezema ameţită de peretele galben şi ai încerca să-ţi revii, să-ţi spui că eşti doar cu un etaj mai sus, că aşa şi trebuie să fii, cu un etaj mai sus, să cauţi un număr şi să-i asociezi un nume. E ca şi cum ar curge apă prin peretele galben dincolo de uşa verde şi tu ai auzi-o susurând şi ţi-ai spune fără să spui că întotdeauna ţi-a fost frică de apa care susură.

Continuă lectura „E ca şi cum”

Dricul

Dis de dimineaţă mi-a tăiat calea un dric. Era încă întuneric şi dricul era alb. Înecăcios de alb. Am înghiţit în gol – înecăcios de gol – şi mi-am făcut cruce în gând. Am aşteptat să treacă dricul şi mi-am început ziua. În urma dricului. Semaforul s-a făcut deoadata verde şi am luat-o la dreapta.
Aşa sunt unele zile, anunţă tot restul.