@ Bud Helisson
Era atât de profundă privirea aceea verde-măslină, atât de grăitor sensul dat de nuanţele ei imperfecte, atât de „altfel totul” decât tot restul încât chiloţii roz cu danteluţă albă trecuseră practic neobservaţi.
(Aceasta este o pură fictune, a se lua fix ca atare)
Străbăteam străzi
Străbătute de oameni
Şi de gânduri.
În papuci de plajă roz
@ Ilya Orehov
Erau nişte vremuri gri cu pereţi verzi. Ferestrele se deschideau doar duminica spre prânz şi se închideau la loc pe la şapte. Mihaela exista circa zece minute, nuanţe de gri înfulecate pe stomacul gol. Posibilităţile rupeau gratiile cu forţa gândului, şiroaie, şiroaie. Erau nişte gratii negre, lungi şi paralele. Se auzeau şoapte dincolo de ele. La lumina lămpilor cu petrol mirosea a gânduri şi planuri. Afară ningea constant, se aşternea zăpadă dincolo de gratii, albul devora vremurile cu verde cu tot.
Erau nişte vremuri închise cu lacăte grele iar oamenii curăţau zăpada în fiecare zi.
Era un pitic mic şi relativ gras – cine să aibă răbdarea să-i compare circumferinţele? – era un pitic mic şi relativ gras ascuns bine într-un câmp de lucernă verde. Era un cer violet străbătut de o luna nebună şi o multime de stele. Pomul îi ieşise în cale din pură întâmplare, nu calculase nimic, nu sperase nimic, nici măcar nu căutase nimic, calea se căutase singură, hai-hui prin câmpul de lucernă, pomul privea piticul şi piticul visa la lună.
Stăteam într-o iarbă şi deasă
Şi mai ales verde
Genul acela de verde
Care îţi ia ochii
Cu gene cu tot
Stăteam lângă un fir de iarbă
Ce-mi luase déjà şi genele
Şi sprâncenele odată cu genele
Stăteam şi ascultam firul
Cum creşte.
Avea o creştere
Într-un fel lineară
Şi-n altfel
Circulară.
Undeva nu foarte departe
De tot
Portocaliul motanului
Miorlăia pisiceste
Iar albul jegos al căţelului
Lătra voiniceşte
Le era atât de foame
Şi atât de intens
Încât erau gata
Să ignore verdele
Cu iarbă cu tot.
Îi priveam printre firele
În creştere
Şi le admiram ignoranţa
Propriului “Eu” şi-mi spuneam
“Evoluţia cere sacrificii
Negarea eu-ului e unul dintre ele”
Undeva printre două fire
Încă verzi
Cineva adaugă din propria experienţă
“Întotdeauna o pornesc pe calea cea bună… Numai că, pe parcurs, reuşesc cumva să mă-mpiedic“
Priveam apoi şi motanul
Şi câinele cerşind eu-uri după eu-uri
Şi-mi părea atât de rău
Toate eu-urile fuseseră roase de iarbă
Cu verde cu tot
Şi spuneam “Intenţia contează !”
Nici motanul şi mai ales nici câinele
Nu mă credeau pe cuvânt
“Cuvântul e fudulie” îmi spunea bunicul
Odată, demult
Şi cineva era complet de acord
Şi cu motanul
Şi cu câinele
Şi mai ales cu bunicul
“Se mai spune şi că “drumul spre iad e pavat cu intenţii bune ““
Stăteam într-o iarbă şi deasă
Şi mai ales verde
Şi trăgeam linie după linie
Mai întâi câteva puncte
Mai apoi o sumedenie de linii şi puncte
“Intenţia ca intenţia, să nu greşim direcţia “
Pe marginea unei iluzii
Lucrurile par rotunde si portocalii
Sfere-sfere se privesc in ochi
Si-si spun vorbele
Verde-n fata.
Din cand in cand mi se intampla
Sa ma sorb cu privirea
De jur imprejurul obrajilor rosii si atunci
Din cap pana-n picioare trag concluzii
Rapide : e timpul sa ma scot in lume
Foaie verde papura
As viza cat mai sus.
O frunza verde
Cu gust de smantana.
Dar totul are nivel scazut
De vizibilitate.
Analizez situatia
Si decid
Sa o las sa treaca.
Or mai veni si altele
Ca doar n-au intrat zilele-n sac.
Inca.
Mai e fix o luna
Pana vom mai vedea eventual
Dupa.
Daca vom mai avea ocazia.
Nu, nu mai ploua, ar fi poate prea frumos. „Sta sa” si nu reuseste. Sa zicem mersi, se poate mult mai rau. Intre timp ne ocupam cu putem, ne facem ca existam, ca existam cu scop precis, ca scopul precis este bine stiut de toata lumea, ca toata lumea trebuie sa ne ridice statuie, ca statuile trebuie sa dainuie impotriva sortii si a diverselor vicisitudini.
Eram o furnica mica-mica si „mi se pusese” la un moment dat sa-mi iau inima-n dinti. Identificasem ceva verde crud si ma hotarasem tam-nesam sa ma lansez in marea contopealal. Obiectul vizat era o simpla frunza de salata verde fain-falnica.
Abisuri 