@ Ludwig Wallendorff
Știi ?
Nu mai vreau
Să îmi mai fii
Nici viață
Nici gară, nici peron
Și nici măcar un gând grăbit
Oprit brutal la semafor
Nu mai vreau să mi te oprești tren
Și nici să te mai folosesc vreodată
Pe post de catren
Viața este un ceasornic stricat
Ticăie ruginit prin gări abandonate
Și, din când în când în când, se apucă să sune strident
Lucruri cu adevărat ciudate
Sau ciudat adevărate
Cam asta ar fi
Doar știi …
Mutat aici
Hai să construim amintiri
Din pietre și noi
La întâmplare …
Citește în continuare „Jocul de-a viața”
Şi avionul pleca, într-un sfârşit, încet, se retrăgea încet şi deodată cineva anunţa ceva – era un caz de forţă majoră – şi avionul revenea şi deodată se stingea totul şi devenea plumb şi plumbul apăsa tare, din ce în ce mai tare, şi se făcea cald, din ce în ce mai cald şi era atât de linişte, încât îţi venea să ţipi, să-ţi dovedeşti că (încă) mai exişti şi, de fapt, nu se întâmpla nimic, tipul de lângă tine mirosea şi mai tare a transpiraţie, motoarele tăceau, şi culoarele tăceau, şi oamenii aprindeau telefoanele mobile şi-şi dovedeau că există, şi stewardesele spuneau că nu ştiu, că se mai întâmplă, că se va da anunţ să se ştie ce şi cum, dar nu se ştia când că era beznă, o beznă din aia s-o tai cu cuţitul şi era cald, îngrozitor de cald, şi tipul de lângă tine se foia, şi tipii din spatele tău se foiau, şi tu simţeai că nu mai exişti şi-ţi părea rău că ai încetat atât de brusc, atât de departe, atât de îngust să exişti.
Citește în continuare „Tu – cea fără de sfârşit, el – cel fără de-nceput”
Preşul este o stare obligatorie. Avem nevoie de astfel de stări pentru a ne reconstrui. Nu ne dăm seama când apare nevoia pentru că ne adaptăm mai mereu traiectoria pentru a ocoli incompatibilităţile trasate de soarta. Sau compatibilităţile ratate.
„Am devenit atât de supericial încât mi-am limitat viaţa la un buton.”
Cum îţi poţi reduce viaţa la un buton ? Simplu. Începi prin a-i asocia butonului puteri multiple, toate acele fapte, întâmplări, întâlniri, semnificaţii, acele „printre rânduri”, toate acele amănunte de care tu nu mai eşti capabil. Toate acele chestii de care tu te simţi depăşit, plictisit, toate acele mici amănunte care-ţi reprezentau până nu demult lumea şi care acum ţi se par atât de străine , atât de disociate de tine, atât de asociate butonului, atâta de ataşate de apăsarea delicată a degetului arătător pe buton încât nu te mai reprezintă pe tine şi pe dimineţile tale alcătuite în jurul unei căni de ceai şi un text ales la întâmplare. Apoi continui, un lung şir lung de non-prezenţe în virtutea inerţiei.
Citește în continuare „Un lung şir lung de non-prezenţe în virtutea inerţiei”
@ Gabriele Diwald
Mă împiedic în prejudecăţi de fiecare dată când aş da să-mi atârn viaţa de zid. Parcă nu se face. Nu aşa. Prea direct. Rosesc… Prea transparent. Prea colorat. Când îmi vine, iau un spaţiu. O pauză. Un pahar cu apă plată. Înghit cu noduri. Nu-mi place apa plată.. O prefer pe cea de la chiuvetă. Si totusi … Prea mult clor. Prea multă „reclamă negativă”. Prea multe prejudecăţi. Mă împiedic în prejudecăţi şi uit ce era să fac. Îmi aduc aminte alţii. Mă fac că plouă cu superficialităţi de doi bani. Iar am inventat un cuvânt. Am inventat multe cuvinte. Aşa se inventează limba. Nu-mi plac limbile moarte. Nu fără tarhon şi puţină maioneză.
@ Daiga Ellaby
Adunam stropii cu linguriţa
Erau atât de dulci
Amintirile păreau
De-un triunghiular ciudat
Ciocolată scursă
De-un maroniu trecut
Cam cât un sfert de veac
Sau poate chiar
Un pic mai mult
Preţ de-un an
Aproape dus
Omul din fata mea era un tip la vreo cinzeci si cinci de ani, un vulcan un pic flegmatic si un pic prea acrit pentru o masa insorita si de pranz si de inceput de vara. Soarele-i pica cu carare pe o parte, facandu-si cu greu loc printre firele gri dar inca dese.
Omul din fata mea manca cu pofta celui ce sare cu nonsalanta aproape zilnic peste croissantul de dimineata, si-si taia sporovaind cu agilitate, frunza de salata verde in patru bucati egale.
Omul din fata mea era intr-o comuniune practic emotionala cu fiecare bucatica astfel decupata.
Am nevoie de un cuvant de care sa ma agat. Ieri m-am agatat de un colt , azi am gasit o margine.
Intre un colt si o margine privesc imperturbabilitatea trecerii si asimetria momentelor si trec si eu, cuvant dupa cuvant.
Abisuri 