Hai să căutăm peticul
Să-l acoperim cu noi
Tu peste petic
Eu de-un alb rezonabil
Hai să numărăm stelele
Să le dăm nume aleatoare
Eu din perspectiva ta
Tu din pură întâmplare
Hai să ne imaginăm
O iarnă albă
Şi multe stele căzătoare
Hai să mai cădem odată
Odată cu albul
Odată cu peticul
Odată cu noi
Să testăm cât e de de simplu să cazi
Să devii una cu altul….
zapada
Oameni şi lopeţi
Erau nişte vremuri gri cu pereţi verzi. Ferestrele se deschideau doar duminica spre prânz şi se închideau la loc pe la şapte. Mihaela exista circa zece minute, nuanţe de gri înfulecate pe stomacul gol. Posibilităţile rupeau gratiile cu forţa gândului, şiroaie, şiroaie. Erau nişte gratii negre, lungi şi paralele. Se auzeau şoapte dincolo de ele. La lumina lămpilor cu petrol mirosea a gânduri şi planuri. Afară ningea constant, se aşternea zăpadă dincolo de gratii, albul devora vremurile cu verde cu tot.
Erau nişte vremuri închise cu lacăte grele iar oamenii curăţau zăpada în fiecare zi.
Incalzire
Sa lasam sa curga norii
Pic cu pic
Pana la urmatoarea ploaie
Adevarata
Sa nu mai ramana nimic.
Pitici pe creier
Si calcau piticii astia cand era viata mai plata si visele mai randuite, li se nazarea deodata de-un ritm dracesc si apasat si-si dadeau cu totii drumul la vale. „Vezi sa nu intri in gard” se auzeau mai multe voci de pe margine.
Primavara aderenta
Dimineata ploua cu picaturi dese si ude, astfaltul se balacea in balti uitate de iarna si eu inaintam doar in virtutea inertiei spunandu-mi ca unii-s parca facuti sa treaca direct prin mijlocul baltilor la indemnul altora, parca facuti sa le evite cu orice mijloc gasit la indemana.
Sirul
Imi priveam duios cizmele negre imblanite, taman bune pentru « iernile grele din Romania » incercand sa-mi ascund tristetea matinala intr-un oftat de zile mari : « nu mai sunt vremurile in care lucrurile erau facute sa dureze zeci de ani ». Inaintam incet prin aparaia semi dezghetata evitand cu delicatete trotuarele in panta si numarand stropii interiori blanitei gri lipite meticulos de pielea neagra. In fata mea oamenii inaintau in sir fara sa-si dea seama de sir, fara sa contesteze directia. Aceiasi oameni, aceleasi siruri, aceeasi directie, aceeasi nepasare matinala. Cinci zile din sapte, procent acceptabil, doar doua exceptii, din ce in ce mai uniforme.
La mijloc
Omul din stanga mea miroase a un amestec ciudat de ceapa tocata si apoi prajita si aftershave ieftin aruncat la repezeala peste haine deja purtate. Amestecul din staga mea ma duce cu gandul la bunica si ale ei sfaturi intelepte “Sa nu ascunzi niciodata mizeria sub pres, intotdeauna se va gasi cineva sa mute presul din greseala exact cand iti va fi lumea mai draga”.
Stare de fapt
Sunt (aproape) convinsa ca gandesc prea mult si prea adanc. Altfel spus, ca despic intr-un mod repetat si apasat firul in patru, pana la epuizare. Pana nu demult, am considerat aceasta stare de fapt ca o calitate decenta ce mi-a permis o supravietuire decenta, peste medie , o existenta corecta si o evolutie bazata pe merite, fara prea multe coate tocite de invatatul „pe de rost”.
