Vreau să urăsc ! Să urăsc până la vârful degetelor, să mă doară de atâta ură şi să cadă unghia cu ură cu tot. Să mă doară până în carne şi să mă scufund în durere până mâine. Până poimâine. Până la următoarea unghie să mă scufund până nu mai pot şi să uit că n-am mai urât până atunci.
Etichetă: zi
În fiecare dimineaţă îmi beau ceaiul din plic
(pentru ca merita să fie scris)
Servesc şi ei la ceva. Nervii, desigur. La creaţie de exemplu. În fiecare dimineaţă îmi beau ceaiul din plic şi plicul are câte un text şi eu îl citesc, textul şi-mi încep ziua cu câte un „motto” . Motto-ul zilei de azi a fost ceva de genul „un spirit liniştit este un spirit apt pentru creaţie”. Am zâmbit şi mi-am spus că eu nu-s aptă aproape niciodată.
Nu că n-aş fi de acord cu motto-ul dar cine poate oare stăpâni spiritul? El o ia de capul lui unde-l duc călcâiele, cine să-i spună oare că e mai bine să rămână zen şi să privească viaţa într-un picior spunându-şi că mâine va veni şi rândul celuilalt picior? Cine?
Citește în continuare „În fiecare dimineaţă îmi beau ceaiul din plic”
Monotonie
De fapt nu ştiam de unde să încep. N-aş fi vrut decât să continui, să mototolesc perna aia până la capăt. N-a fost să fie, am năvălit bosumflată şi a trebuit să continui. Îmi cădeau pleoapele, le adunam şi le lipeam aşa cum puteam. Nu-mi ieşea lipitura perfectă, simţeam imperfecţiunea pe la crăpături.
Nimic
Nu exista un nimic mai profund ca nimicul nedorit, cel renegat, nimicul azvarlit cat colo, la fiecare pas, clipa, trecerea, nimicul atras ca un magnet de toate gandurile, nimicul rascolitor al ideilor in vrac, ne-transformate, pangarite doar de forta mult prea plapanda a actului de a dori cu orice pret ceva incompatibil la stare si context.
Tarziu
Dau picurii la o parte in cautarea cerului, zambetul imi ingheata pe buze, e aproape tarziu si e tare departe.
Scot un deget din ascunzatoare, el simte mediul inconjurator, se jura ca-i ultima data pe ziua de azi si apoi intra zgribulit la loc.
Ite
Itele mi s-au parut incurcate rau de tot inca de dimineata, dadea sa ploua si nu reusea si cand am deschis usa pentru prima oara am constatat resemnata balamucul: anotimpuri puse unul peste altul, stari ciudate, uneori prea cald, alteori frig rau, senzatii ametite de prea putine ore, doua mâte pierdute in peisaj, o cutie de ciocolata cu alune de peste mari si tari, inceputa si neterminata, solutii si scenarii, impact mai mult sau mai putin important, concentrare cat a permis patura, chiar un pic peste ca patura era intrata bine la apa, impozite si taxe adunate la un loc, minusuri lipsa, genuri amestecate – cine naiba a inventat neutrul? – si asa mai departe.
Scurgeri
Începând cu nouă fără zece
Timpul a început să se scurgă în sensul lui.
Părea obişnuit, de-a dreptul blazat
Noi, ceilalţi, tăceam şi-l lăsăm
Să-şi facă veacul.
Afară aproape ploua
Afară aproape îngheţa
Afară aproape că nimeni nu mai credea
În scurgerile normale.
De câtăva vreme numai excepţii
Devenite încet-încet
Cotidian cu acte în regulă.
Pe la cinci şi jumătate
Lumea a început să se rotească
În jurul zilei aproape terminate
Ore total epuizate
Au început să-şi dea demisia
Una câte una
Până când totul s-a retras
În colţul său
Lăsând restul să treacă.
Ctrl+Alt+Dlt
Ceata s-a transformat in albastru stralucitor ametit de un soare provocator aparut de nicaieri imediat dupa miezul orei perfect echilibrate in centrul aproximativ al aproape-mijlocului de saptamana. Starile au tranzitat dintr-una intr-alta amestecand rosturile la intamplare, dand zilei o senzatie de « asa nu se mai poate » si amenintand-o cu anul sarpelui daca nu intra-n sirul drept, paralel cu orice urma de convingere dar in faza cu verticalitatea demult pierduta.
F5
Unele zile isi anunta culoarea dis de dimineata.
Dis de dimineata lumea trece in linie dreapta, cu ochii inchisi, cu totul inchisa in ganduri somnolente, intersectiile-s periculoase, opririle sunt dese, de ultim moment, bombanelile sunt bombanite, privirile sunt negre, gandurile si mai negre, pasii exista dar prea inceti, pasii exista dar prea pe mijloc.
Absente
Astazi e una din zilele alea cand nici macar pietrele nu par sa te bage in seama. Chit ca le cauti dinadins pentru a le calca apasat, cu incredere, profund adancit in ganduri inca matinale. Le privesti incredul cum iti intorc instantaneu un spate prafuit pe post de „vezi-ti de ale tale” privindu-si mai departe rostogolirea banala a rutinei „pe drum – pe langa drum”.
Abisuri 