Există o mână de pietre pentru fiecare zodie

Prima dată când o văzusem, hotărâsem să-i spun Oana. Bătea spre cinzeci de ani, era tunsă scurt, avea părul șaten, doar câteva fire albe pe la tâmplă și purta la gât un colier din ochi de tigru.

Mă oprisem lângă ea și o întrebasem dacă totul era în regulă. Nu părea să fie. Alunecase din greșeală pe o fâșie de gheață ascunsă sub un strat fin de zăpadă și căzuse. Atinsese colierul de la gât și așteptase câteva secunde cu ochii închiși.

Pietrele, de un maro-auriu, galben-auriu, cu dungi sidefate și sclipiri, păreau să aibă o putere ascunsă asupra femeii. Nu se lovise tare, se sprijinise în coate când căzuse. Când mă auzise, tresărise. Peronul era pustiu și trenul avea o întârziere anunțată de treizeci de minute. Din punctul ei de vedere, eu apărusem de nicăieri. În realitate, eu eram acolo de cinci minute și rezemam un stâlp. Nu avea cum să mă vadă, era prea scufundată într-ale ei. O remarcasem de la început : ca să nu înghețe de tot, își freca, din când în când, genunchii cu palmele și, când credea că nu o vede nimeni, atingea colierul de la gât și apoi încerca o mini genoflexiune ciudată care, de la distanța de la care o priveam, părea o scălămbăială caraghioasă. Colierul părea să fie un secret bine ascuns între ea și lumea exterioară. Atingerea pietrelor în dădea forța necesară. Până să cadă, aș fi zis că e o adolescentă fugită de acasă. Când o privisem de aproape realizasem însă că mă înșelasem. Oana era mult mai bătrână. Avea un fular lung, maro, aruncat în jurul gâtului și umblă cu geaca gri descheiată. Nu purta căciulă și nici mănuși și era încălțată în niște botine cu talpă groasă, militărești.

Se ridicase, se scuturase de zăpadă, apoi își frecase din nou mâinile de genunchi. Poate o dureau. Poate că nu vroia să se știe că a căzut. Sau poate o făcuse din obișnuință, să nu înghețe. O întrebasem dacă era bine și ea răspunsese că da, era bine. Apoi atinsese din nou colierul din jurul gâtului. Pietrele îi dădeau forța necesară și o apărau de rele. Așa îmi spusese. Nu înțelesesem ce dorea să spună. Nu mai întâlnisem, până atunci, pe nimeni atât de atașat de niște pietre.

Metafora buzz-ului

25 ianuarie – Oana

Prima dată când o văzusem, hotărâsem să-i spun Oana. Bătea spre cinzeci de ani, era tunsă scurt, avea părul șaten, doar câteva fire albe pe la tâmplă și purta la gât un colier din ochi de tigru.

Sursa foto : StoneMania

Mă oprisem lângă ea și o întrebasem dacă totul era în regulă. Nu părea să fie. Alunecase din greșeală pe o fâșie de gheață ascunsă sub un strat fin de zăpadă și căzuse. Atinsese colierul de la gât și așteptase câteva secunde cu ochii închiși.

Pietrele, de un maro-auriu, galben-auriu, cu dungi sidefate și sclipiri, păreau să aibă o putere ascunsă asupra femeii.  Nu se lovise tare, se sprijinise în coate când căzuse. Când mă auzise, tresărise. Peronul era pustiu și trenul avea o întârziere anunțată de treizeci de minute. Din punctul ei de vedere, eu apărusem de nicăieri. În realitate, eu eram acolo de…

Vezi articolul original 1.555 de cuvinte mai mult

Chiar atât de bătrâni nu suntem

Știe Paul cum să-mi capteze atenția. Afară e frig, aproape că am înghețat pe scaunul așezat în fața gardului, e martie, a și nins un pic la începutul săptămânii, a bătut și vântul, noroc că s-a mai încălzit un pic, cât să poți ieși la gard cu vecinul, dar tot e frig, ideea cu marea îmi surande, îi zic „băi, eu n-am mai fost la mare de treizeci de ani, atunci eram tânăr, nu aveam bani dar aveam vise, compensam practic totul prin vise până și lipsa condițiilor decente de cazare o compensam, dormeam în cort, pe vremea aceea nu mă dureau încă șalele, poate de acolo mi se trage, sau cine poate știi, oricum ar fi, compensam la maximum totul prin vise, starea deplorabilă a trenurilor o compensam cel mai bine, tu știi că pe atunci intram pe geam în compartiment, odată era chiar să rămân blocat în geamul compartimentului 12 din acceleratul Mangalia-București, băi ce vremuri, în pofida condițiilor a fost chiar fain la 2 Mai atunci, era încă un sat la malul mării, oamenii veneau acolo pentru că era ieftin și pentru că erau plaje pentru nudiști, or mai fi plaje de nudiști azi?”

Metafora buzz-ului

O duminică ca oricare alta, iarbă aproape verde, câteva buruieni apărute peste noapte, câteva narcise și, ascuns în spatele unui măr, Paul.

Paul este vecinul meu. Avem un gard comun și o viță de vie comună și un fel asemănător de a vedea viața. Când ne întâlnim, la gard, avem atâtea de povestit încât ne apucă mereu noaptea. Ultima dată ne-a prins noaptea discutând despre litoralul românesc.

Paul merge în fiecare an la mare, îi place acolo, că are de unde să aleagă, îmi spune de fiecare dată „băi, tu habar nu ai ce fain e la mare, în Romania, acolo soarele strălucește aproximativ 2.500 de ore pe an, litoralul românesc se întinde pe 245 de kilometri, ai peste 250 000 de locuri de cazare litoral în 12 stațiuni plus 2 Mai și Vama Veche, plajele au nisipul fin, nu pietre ca-n Franța sau ca în Italia, poți încă să-ți…

Vezi articolul original 1.322 de cuvinte mai mult

Raftul cu amintiri

O priveam în fiecare dimineață de duminică pe mama cum își bea cafeaua. Stătea așezată la masa de lemn din bucătărie și sorbea din cana ei preferată. Mirosea frumos, a boabe proaspăt râșnite. Pe vremea aceea cafeaua era marfă rară, să dădea pe sub mână, contra unui kilogram de pui, unui kilogram de brânză, unei bujii de Dacie sau contra altor multe chestii și venea ambalată în pungi de hârtie colorate într-un galben strălucitor.

Metafora buzz-ului

Dacă ar fi să umplu o cămară cu vise, aș alege mai întâi trei rafturi de dimensiuni medii pe care le-aș îmbrăca în alb, aș adăuga puțină aducere aminte, un pic de fșina, un pic de bicarbonat, aș amesteca totul, cât să treacă melancolia și apoi cu nostalgie aș umple rafturile cu zece povești, bunătăți sănătoase pentru suflet.

Mierea

Când eram mică, vorbeam cu o groază de personaje pe care le inventam, în funcție de situație. Când mă întepase prima dată o albină, nu știusem ce se întâmplă și nu-i dădusem nici nume, mă durea atât de tare încât nu-mi venea nici un nume de personaj în cap.

O chemasem pe mama, urlând, mama venise, speriată și mă găsise cu o umflătură mare și roșie pe obrazul stâng.

Sursa foto : unsplash

„Lasă mama că trece, veninul de albine este sănătos, conține enzime, zaharuri, aminoacizi și minerale care întăresc…

Vezi articolul original 2.865 de cuvinte mai mult

De atunci am devenit un #SuperErouToday

Revin în Colentina, văd o mână întinsă, o voce bătrână îmi cere ceva mărunți, o altă mâna întinsă îmi vinde buchete de flori la 5 lei bucata, o a treia mână întinsă îmi bagă sub nas o foaie de hârtie colorată în roșu și o jucărie mică, „luați, citiți, deschidem un nou magazin”, ridic privirea, mă uit la fața omului, e tânăr, e brunet, cred că e student, îmi spune că jucăria e material promoțional, mă uit din nou la el, „am eu față de copil?” îl întreb din ochi, el nu răspunde, nu înțelege, termină de zâmbit, trece la următorul, „luați, citiți, se deschide un nou magazin, jucăria e material promoțional, e gratis”, există atât de multe lucruri gratis pe Pământ, odată am primit o floare de plastic care nu servea la nimic, nu mirosea, nu creștea, nu semăna a floare, altădată am primit o formă de ceramică pictată în albastru pe care am numit-o scrumieră și am aruncat-o la gunoi din greșeală, acum am primit păpușa asta care nu servește la nimic mă uit la ea, e mică și pare un fel de păpușă deghizată în mătură, „la ce-mi trebuie mie o păpușă deghizată în mătură?” mă întreb și încep să mă enervez, unde le-o fi umblat mintea antreprenorilor și publicitarilor care s-au gândit să dea gratis lucruri care nu servesc la nimic, nu indică nimic, nici măcar numele magazinului care se deschide în curând nu-l indică, indică doar faptul că este vorba despre un obiect promoțional nașpa care nu face reclamă la nimic, nu servește la nimic, nu te face să reții numele unui produs, cum să reții numele unui produs când numele nu apare nicăieri, ca să-ți între bine în cap un nume, e nevoie să-l vezi scris de șapte ori, privesc păpușa- mătură o dată, de două ori, de șapte ori o privesc, numele nu e nicăieri, un magazin fără nume se va deschide degeaba în curând, decid să caut tânărul, îl caut din priviri, de jur împrejur, dar tânărul nu e, parcă l-a înghițit mulțimea, mă încăpățânez și înaintez în pofida acelei mulțimi și-mi țin respirația, sunt atâtea lucruri inutile de jur- împrejur, pahare de plastic promoționale zac aruncate, amestecate cu afișe promoționale, mă apucă disperarea, sunt atâtea lucruri inutile încât mă hotarasc brusc să devin un #SuperErouToday

Metafora buzz-ului

Ies din metrou, ușile se închid cu zgomot, e lume multă dincolo de ușile care se închid cu zgomot, zgomotul acesta de care vă scriu acum se petreca cu mult înainte de nebunia aceea generală despre care poate ați auzit. S-a vorbit pe toate posturile de radio, a apărut și la televiziunile private, până și internetul a vuit timp de trei ore și patruzeci de minute, se razvrătiseră atunci mulți împotriva obiectelor promoționale fără rost, apăruse și un hashtag dedicat, #SuperErouToday, apoi apăruseră ideile, imaginația începuse să-mi dea aripi, era perfect, poezia plutea în aer, uite, de exemplu, prima dată imi trecuse prin cap o umbrelă, nu, nu umbrela propriu zisă ci mai degrabă imaginea ei, o umbrelă mare, încăpătoare,  un obiect util, cu două fețe asortate la picăturile de ploaie,  deschidere manuală și închidere automată, cu coaste și rame din fibră de sticlă complete cu sistem de protecție împotriva…

Vezi articolul original 1.023 de cuvinte mai mult

Nu simțeam că trebuie să îmi ascund vârsta

Metafora buzz-ului

Îl știam pe Paul de pe vremea când se îmbrăca ciudat. Când îl întâlnisem pentru prima oară, locuia încă în blocul vechi, cu zece etaje, era timid și se credea deja bătrân. Nu fusese niciodată bătran dar hotărase că trebuie să își ascundă vârsta sub o aparență oarecare.

Nu mi-au plăcut niciodată pantalonii lui gri și foarte strâmți cu vedere la gleznă și nici sacoul prea scurt, încheiat într-un singur nasture, un pic deasupra taliei. La un moment dat, purtase niște nădragi  alunecați voit de pe șolduri, din care marca roșie de boxeri răzbatea glorioasă pe sub o curea maro de piele, lăsată intenționat să atârne ostentativ mai jos de talia lui încă fină. Nici trendul acela nu-l prindea.

Vezi articolul original 597 de cuvinte mai mult