Mă definește imposibilul. Sunt frântură dintr-un întreg neterminat și vírgulă și din nou vírgulă și bucată dintr-o silabă neterminată punct și de la capăt. Și întreb de unde începe capătul și îmi spui că nu există explicație la ne începere și nici continuare la ne explicație și  mă încăpățânez să vreau. Și vreau până te saturi de atâta vrut și trece vara și adun frunzele și continui să vreau și arunc frunzele peste mormanul de frunze de atâta vrut și continui să vreau și continuă să plouă mărunt și-mi aduc aminte de vrăbii. Erau adunate pe o sârmă întinsă între două blocuri și ploua mărunt și trecuse de mult vremea aceea când vrăbiile erau strânse toate pe o sârmă între două blocuri și ploua mărunt și continui să adun frunze.  Mă definește imposibilul și continui să vreau și continui să nu poți sau poate să nu vrei sau poate să nu vezi toate vrăbiile acelea adunate de ploaie și măturate cu frunze cu tot și continuă să plouă și continui să adun frunze și continui să arunc frunze și continui să vreau și continui să nu poți sau să nu vrei și-mi dai o non-explicație de-un zero absolut și încerc să înțeleg absolutul și mă lovesc de limita zero-ului și continui să mă împiedic de frunze și de vrăbii și plouă mărunt și la un moment dat propui o bancă și eu nu înțeleg banca, pur și simplu ocolesc banca, nu știu de ce ocolesc banca, poate doar pentru că așa a fost să fie din cauza vrăbiilor sau poate din cauza ploii sau poate din cauza frunzelor.  Mă definește imposibilul. Sunt frântură dintr-un întreg neterminat și nu există capăt.