Au existat multe momente frumoase care n-ar fi meritat să fie uitate. În vara în care a murit prințesa Diana, m-am hotărât să plec în lume. A fost pasul care a decis totul. Pasul care a schimbat direcția și a creat nenumărate perspective. Apoi totul a luat-o razna. Oameni, obiceiuri, nuanțe, întâmplări. Nimic nu a mai fost cum știam eu și, încet, încet, am devenit puțin alta.
Acum trei ani și un pic am decis să mă întorc într-o țară din care toți doreau să plece. M-am întors și am scris o carte. Cartea continuei întoarceri. O perspectivă, câteva metafore, o parábolă, 2 personaje și multe întâmplări din care am învățat câte ceva. În rest, trenuri, gări, experiențe și multe întâlniri neașteptate. Cam la asta s-ar rezuma totul. erspectiva îndepărtării prin prisma continuei întoarcerii. Sau invers, ce mai contează?
Ceea ce contează cu adevărat este tot ceea ce am învățat trăind între două lumi și un infinit de posibilități.
Intriga ? Aici ezit. Să fie vorba în primul și în primul rând despre superficialitatea lumii în care trăim ? Poate. În linii mari și printre rânduri. Să fie vorba, mai degrabă, de o viață analizată prin prisma anilor care au trecut ? Posibil adevărat dar nu e totul. Sau, să fie, pur și simplu, doar o parabolă a continuei întoarceri ? Cu siguranță dar nu complet. În rest, doar eu și sentimentul că nimic nu e pierdut.
Cam asta ar fi.
Dacă doriți să susțineți publicarea cărții „O săptămâna fără un pic”, găsiți detalii AICI.
Abisuri 