O săptămâna fără un pic

Au existat multe momente frumoase care n-ar fi meritat să fie uitate. În vara în care a murit prințesa Diana, m-am hotărât să plec în lume. A fost pasul care a decis totul. Pasul care a schimbat direcția și a creat nenumărate perspective. Apoi totul a luat-o razna.  Oameni, obiceiuri, nuanțe, întâmplări. Nimic nu a mai fost cum știam eu și, încet, încet, am devenit puțin alta.

Acum trei ani și un pic am decis să mă întorc într-o țară din care toți doreau să plece.  M-am întors și am scris o carte. Cartea continuei întoarceri.  O perspectivă, câteva metafore, o parábolă, 2 personaje și multe întâmplări din care am învățat câte ceva. În rest, trenuri, gări, experiențe și multe întâlniri neașteptate. Cam la asta s-ar rezuma totul.  erspectiva îndepărtării prin prisma continuei întoarcerii. Sau invers, ce mai contează?

Ceea ce contează cu adevărat este tot ceea ce am învățat trăind între două lumi și un infinit de posibilități.

Intriga ? Aici ezit. Să fie vorba în primul și în primul rând despre superficialitatea lumii în care trăim ? Poate. În linii mari și printre rânduri. Să fie vorba, mai degrabă, de o viață analizată prin prisma anilor care au trecut ? Posibil adevărat dar nu e totul.  Sau, să fie, pur și simplu, doar o parabolă a continuei întoarceri ? Cu siguranță dar nu complet.  În rest, doar eu și sentimentul că nimic nu e pierdut.

Cam asta ar fi.

Dacă doriți să susțineți publicarea cărții „O săptămâna fără un pic”, găsiți detalii AICI.

 

 

 

 

Reclame

Musca

Literatura ca utopie

Plouă strâmb printre pietre deformate de timp. Sunt un spațiu gol, la marginea mării. Mi-au murit visele într-o dimineață cetoasa de mai în timp ce priveam pe o fereastra murdara valurile. Mirosea a sare plaja și scoicile scoteau un zgomot surd. Lângă un tufiș apărut de undeva, de foarte departe, un motan fără nume strivea cu privirea o muscă beată. Ghiceam încăpățânarea pisicii în spatele pupilelor dilatate și compătimeam sincer cu musca. Bazaia amețita și cauta cu privirea încetosata marea. Încă mai aveam suflet privind musca. Încă mai simțeam lăcomia din ochii pisicii compatimind cu musca și căutând marea odată cu musca. Apoi se sfârșise brusc totul, infinit de departe. La zece și ceva auzisem, pentru prima data, vuietul. Scormonea adânc după amintiri profunde și trecea mai departe, omorând vise. Era de-un bej absolut, amesteca scoici într-un zgomot surd, fără definiție și calcă totul în picioare. Valuri fără spumă maturau…

Vezi articolul original 44 de cuvinte mai mult