N-am uitat niciodată de tot

Spitalul era vechi, ferestrele aveau aproape toate chitul căzut, culoarele erau triste și lungi, pictate într-un bej murdar, cu urme de degete pe ele, iar wc-urile de la capătul culoarelor erau cele mai murdare WC – uri de pe Pământ.
Am încercat multă vreme să uit acele wc-uri și n-am reușit. Ca să le pot uita ar fi trebuit să -mi pot dezinfecta amintirile. Să pot curăța fiecare colț al minții de acele imagini și să uit.
N-am uitat niciodată de tot.
Se spune că prima impresie contează. Trăiesc de mulți ani cu impresia că n-ar fi trebuit niciodată să ajung la capătul acelui culoar. Că ar fi trebuit să mă nasc puțin mai târziu, în epoca următoare, sau că n-ar fi trebuit să mă nasc vreodată.
Sau, dacă ar fi fost obligatoriu să mă nasc, ar fi trebuit să trăiesc o viață ca în filme, în care culoarele n-ar fi avut niciodată urme de degete impregnate în vopseaua veche, linoleumul ar fi fost dezinfectat periodic și toată lumea ar fi purtat botosei. Ca să fie curat. Ca să fie corect.
Ca să fie corect, ar fi trebuit să existe o implicare totală a tuturor. Mâini îmbrăcate în mănuși de latex nepudrate ar fi trebuit să curețe după fiecare atingere. După fiecare trecere, cearceafurile impermeabile cu elastic ar fi trebui să fie înlocuite cu altele și WC-urile dezinfectate. Ca să nu lase nimic dureros în urmă. Nici viruși și nici bacterii. Ca să nu lase riduri adânci și dureroase.
Așa ar fi trebuit să fie, dar atunci n-a fost să fie. Am încercat să acopăr acea impresie cu alte impresii. Am căutat între două trenuri tocite de timp și murdărite de atingerea oamenilor. Între două gări lăsate în paragină și peroane roase de timp. N-am reușit să uit, era totul încă prea murdar în acele gări, în acele trenuri, printre acei oameni.

Apoi am întâlnit-o pe ea. Stăteam pe o bancă într-o galerie comercială și o priveam.
Atunci m-am uitat îndelung la ea. I-am urmărit fiecare gest, fiecare mișcare, fiecare act. Totul era perfect. Un ritual învățat pe de rost și repetat la infinit. Era îmbrăcată într-un halat de protecție de unică folosință și purta peste ghete niște botosi albaștri de plastic. Nu era tânără, avea riduri fine în jurul ochilor și unghiile tăiate scurt, aproape din carne, le purta acoperite cu mănuși de latex. Din când în când deschidea un dulap ascuns în spatele ușii de la intrare și lua cate un prosop de hârtie pe care îl stropea cu un produs dezinfectant. Apoi închidea dulapul și-și continua ritualul. Ea era femeia care ștergea clanțele după fiecare atingere. Am numărat atunci pe degete clanțele : șapte perechi, cu tot cu ușa de la intrare.
Am numărat apoi pașii femeii : câte cinci pași între fiecare clanță, apoi doi pași până la chiuveta din capăt, pe care o ștergea din cinci în cinci minute cu o soluție albastră pufăită dintr-o sticlă de plastic transparent, douăzeci de pași până la ușa de la intrare.
Atunci am realizat că, așezată acolo, pe acea bancă, în acea galerie comercială din Hong Kong, priveam cele mai curate WC – uri din lume. Abia atunci am început să uit.

Metafora buzz-ului

Spitalul era vechi, ferestrele aveau aproape toate chitul căzut, culoarele erau triste și lungi, pictate într-un bej murdar, cu urme de degete pe ele, iar wc-urile de la capătul culoarelor erau cele mai murdare WC – uri de pe Pământ. Directorul și administrația spitalului erau depășiti de situație. Nu existau pe atunci nici procese bine stabilite, nici Medicale Shop, nici consumabile medicale și nici personal instruit să facă față situației.

Am încercat multă vreme să uit acele wc-uri și n-am reușit. Ca să le pot uita ar fi trebuit să -mi pot dezinfecta amintirile. Să pot curăța fiecare colț al minții de acele imagini și să uit.

N-am uitat niciodată de tot.


Vezi articolul original 466 de cuvinte mai mult

Le iei în brate și te vindeci

Până la treizeci de ani colecționasem deja șervețele, timbre și pietre. La treizeci de ani, dintr-un motiv oarecare, am început să colecționez efecte negative, vampiri energetici și gânduri obsesive. Intr-o bună zi, am dat cu capul de un zid de care nu mai puteam să trec. Atunci m-am hotărât să scap.

Primul de care am scăpat a fost Adi. Tipul cu ochii verzi care gestiona proiectul. Șeful de proiect. Elegantul, perfidul, obsesesivul Adi. Ca să scap de obsesia vocii lui blânde aruncată peste umăr care mă făcea mereu să tresar și de privirea lui care îmi provoca fiori pe șina spinării, ca să elimin blocajul psihologic și să pot lupta împotriva demonilor născuți în mintea mea, ca să mă protejez spiritual de toată energia negativă pe care acest individ mi-o transmitea și ca să îmi recapăt acea liniște a minții atât de dragă mie, acea conectare profundă cu intuiția moștenită de la bunica, mi-am cumpărat un colier mantra mala cu ametist pe care l-am purtat în fiecare zi la gât. Lipită așa de mine, piatra și-a transmis magia și m-a eliberat. Să nu credeți care cumva că am omorât pe cineva. Am învățat doar să spun „nu” elementelor toxice din viața mea și să merg mai departe cu capul sus.

Metafora buzz-ului

„Unii oamenii sunt ca pietrele”, îmi spunea bunica, Dumnezeu să o ierte. „Peste unii trec apele, ploile și vremurile și ei rămân acolo, neclintiți. Altii sunt adevărate cristale protectoare. Le iei în brațe și te vindeci. Te încarci cu o energie pozitivă care îți permite să treci peste toate”.

Bunica avea preferințele ei în ceea ce privește oamenii. Mi le-a povestit într-o seară de vară, în curtea din spatele casei. O întrebasem atunci de ce îmbătrânim, iar ea îmi spusese că avem nevoie de bătrâni ca să avem pe cine întreba. Apoi îmi povestise despre oamenii ei. Oamenii cristale feng-shui cu care ar trebui și eu să mă înconjur.

sursa foto: StoneMania

Oamenii jad, de exemplu. Cei a căror îmbrățișare te face să vezi lucrurile dincolo de simpla lor aparență. „Jadul” spunea bunica, „jadul este piatra mea prețioasă. În China este considerat un obiect de cult, aducător de…

Vezi articolul original 978 de cuvinte mai mult

Aerul sărat amestecat cu mirosul de lămâie cresc aripi

Multă vreme și-a dorit să-i crească aripi și să zboare. Când era mică își imagina că trăiește în burta unei casei mici care, la rândul ei, trăia în burta orașului, care, la rândul lui, trăia în burta Republicii Socialiste România. Atunci își dorea să-i crească aripi, atât de mult își dorea să-i crească aripile, încât învățase să -și imagineze că-i cresc aripi. De exemplu, plecând de o aromă oarecare, își lua zborul cu gândul dincolo de toți și de toate. Republica Socialistă România rămânea mult în spate, acolo sus mirosea a petale de trandafiri umede, a coajă de portocala și a lămâi. Așa își imagina ea că se simte libertatea: închizi ochii și te lași purtat de arome.

Apoi crescuse, Republica Socialistă România dispăruse și ei îi crescuseră aripi adevărate. Văzuse și Parisul și Roma cu aripile acelea, atunci, demult, acum șterge oglinda cu mâneca halatului de baie, verde și moale, și privește chipul din oglindă. I-au crescut riduri și pielea obrajilor i s-a uscat de ceva vreme. Își întinde un tratament hidratant Linfa di vite pe față, cu seva de viță de vie și deodată nu-și mai recunoaște mâinile. Le-au dispărut șanțurile și pielea s-a întins. Sunt mâinile unei copile și miros a ulei de măsline. Le miroase cu ochii închiși, lung. Profund. Respiră rar și dispare din nou. Este departe, între plantațiile de măslini din Porquerolles.

Metafora buzz-ului

Degete lungi, de pianistă, unghii tăiate scurt, pătrat, șanțuri fine în palmă acoperite cu o cremă fină, fină și hidratantă cu miros de aloe vera, ochi verzi, închiși în spatele pleoapelor, obraz neted, ascuns sub o mască exfoliantă cu argilă și extract de orez din gama Bottega Verde.

Lapte de corp hidratant si calmant, cu extract de aloe vera - Aloe, 250 ML
Sursa foto: BottegaVerde.ro

Asta este ea, ascunsă într-un halat moale, verde, lung, primit cadou acum câțiva ani de Crăciun, de la Giulio. În ultimul timp abia mai reușește să-și aducă aminte cine este. „Din cauza oboselii” spun prietenii, colegii, vecinii, în fine, toți aceia cu care se mai salută pe strada în pantă clipind din pleoape, cu masca albastră acoperindu-i și nasul și gura și ridurile din jurul gurii. „He, he” își zice de fiecare dată după ce clipește „masca asta ascunde bine anii ” apoi urcă dealul gâfâind.


Vezi articolul original 618 cuvinte mai mult