Mă simt picur

Mă simt picur
Atârn şi mă prefac
Şi de fapt nu cad
Nu, căderea ar fi o stare
De nepăsare

Continuă lectura „Mă simt picur”

Anunțuri

El nu promitea nimic, trăia doar clipa şi apoi dispărea

Alergaseşi de nebună de una singură până într-o zi, nenorocita de marţi, când el îţi propuse un „pas în doi”. O cale paralelă în care era permis orice. Să visezi, să-ţi imaginezi, să crezi că este posibil, să iei de bun fiecare cuvânt, fiecare silabă, să citeşti printre rânduri, să interpetezi, să devii, să-ţi imaginezi că devii, să încerci să devii, să trăieşti la maximum senzaţiile acelea pe care le uitaseşi, să crezi că şi el le trăieşte la maximum, în acelaşi timp cu tine, să râzi ca proasta când nu era aşa. Erai slabă, emotivă, sentimentală, erai tu. Tu cu trăirile acela generate de cuvintelele acelea şi tot trecutul acela de demult şi de departe. El trăsese o linie, ţie nu-ţi pasă de ea. Liniile sunt doar pentru cei ce cred în ele. Tu credeai doar în tine. Tu erai totală, autentică, adevărată. El avea un fel enervant de a nu se dezvălui. Enervant şi, în acelaşi timp, interesant. De fiecare dată te chinuiai „să citeşti” în spatele cuvintelor şi, de fiecare dată, ratai sensul. Era felul său de a se proteja. De a nu se dezvălui. De a nu lăsa demonii de capul lor. Îi era frică să meargă până la capătul unei senzaţii. Era gingaşă frica aceea, îl făcea uman. Real. Aşa credeai… Credeai că iubeşte sexul şi chiar îl iubea. Sexul ca joc al imaginaţiei, uşiţa aceea secretă din spatele grădinii, secrete şi ea. Tu erai din când în când fantasmă, el era din când în când poezie.

Continuă lectura „El nu promitea nimic, trăia doar clipa şi apoi dispărea”