Mai simți?

Mai simți?
Am mânia forfecilor
Ascuțite bine
Și a culorilor fine
Mai poți?
Am mânia degetelor
Apăsate din greșeală
Și a adevărurilor nespuse
Acoperite cu cerneală
Mai ești?
Am mânia ta și tu te faci că plouă
Întunericul în două
Și te simți că ești
Până nu poți
Mai taci?
Am mânia nespuselor
Ciopârțite bine
Și mă apuc
De liniștea aceea groasă
Și neagră și oarbă și tai
Distanțele dintre noi
Până dau de capătul distanțelor
Și de capătul forfecilor
Și de capătul nostru
Și atunci te rog să simți
Până nu mai poți
Și te rog să poți
Până nu mai simți
Și te rog să fii
Să mai rămâi un pic din tine
Să mai rămâi puțin din noi
Mai simți?

Perpendicular

Stau
Pe marginea ta
Și lumea e verde
Din perspectiva mea
Și lumea a albă
În viziunea ta
Cineva a luat
O foarfecă
Și-a creat cărarea
Fix pe la mijlocul nostru
Un pic prin stânga mea
Un pic prin dreapta ta
Iubea matemática
Foarfeca
De-a ieșit ceva
Atât de perpendicular
Pe culorile noastre

Când s-a terminat foarfeca
Cărarea a continuat marginea
Și noi ne-am terminat pe rând
Culorile.

Ea nu mai voia să înțeleagă raționalul

El nu-și putea explica senzația. Era o căldură venită de nicăieri, un tremur abia perceptil al buzei, un fior scurt pe diagonala lungă. Era trăirea generată de instict, răbufnirea aceea imposibil de controlat. Era partea aceea ascunsă devenită deodată vizibilă. El devenea atunci deodată vizibil altul, încercând invizibil să redevină el. Se întreba dacă caută în direcția bună și continua să se bâlbâie. Îi tremurau silabele în fața ei. Răspundea sacadat. Politicos sacadat în fața ei. Era atât de ușor să răspundă politicos-sacadat. Așa-i ieșeau cuvintele când îl pleznea senzația. Se întreba când era cu adevărat el și când era cu adevărat altul. Stătea înghețat în fața ei, invocând motivul iernii. Crea conversații comune și comportamente comune și apoi dădea să fugă. Să întoarcă spatele senzației și acelui „el” devenit altul. Acelui altul devenit el. Acelei „ea” venite de nicăieri. Picată ca din cer, fix perpendicular pe calea lui. O privea comun și îngheța. Și atunci devenea deodată stâncă, invocând motivele stâncii. Îi venea să strângă tare, tare de tot și să uite. Să plesnescă tare de tot și să fugă. Să scuture. Să scuture. Să fugă. Invoca apoi motivul iernii și găsea scuza. Va evita pe viitor senzația, invocând vizuina. În vizuină nu putea exista senzație. Era atât de rațional fără senzație. Atâta de plat fără senzație. Atât de sigur fără senzație.

Continuă lectura

Câmpul cu maci

Încălecaseși pe-o șină strâmbă și încercaseși să ții direcția dreaptă. Pe stânga vedeai un lan de verde cu puncte, mici, roșii. Oameni mulți coborau într-o ploaie deasă și culegeau la întâmplare.  Ai fi coborât și tu dar înaintai în sens invers. Înaintai și regretai. Sensul, ploaia, macii, oamenii . Ți se lipise roșul de retină și verdele de retină și oamenii aceia mici sub niște umbrele negre simțeau macii și ploaia și verdele în locul tău. Ai fi vrut să fii strop într-o ploaie fină și deasă. Să fii stop într-o intersecție mică, pe stânga. Ai fi coborât și tu ca și oamenii aceia mici și mulți pe sub umbrelele lor negre și ai fi devenit  și tu la rândul tău punct.

Continuă lectura

Cum devii bubă

La început pică din cer și te întrebi oare unde a fost să nu fie până acum ? Adică cum a putut să fie să nu fie ? Adică mai bine lasă și trăiește clipa. Și o trăiești la maximum. O simți până nu te mai simți. O mănânci cu lingurița. Frișcă aia la care cică n-ai voie. Frișca aia care cică îngrașă și provoacă colesterol. Chestia aia fină și delicată care uitaseși  că există. De care uitaseși  că se poate. Adică ignoraseși că există.

Continuă lectura