Cum devii bubă

La început pică din cer și te întrebi oare unde a fost să nu fie până acum ? Adică cum a putut să fie să nu fie ? Adică mai bine lasă și trăiește clipa. Și o trăiești la maximum. O simți până nu te mai simți. O mănânci cu lingurița. Frișcă aia la care cică n-ai voie. Frișca aia care cică îngrașă și provoacă colesterol. Chestia aia fină și delicată care uitaseși  că există. De care uitaseși  că se poate. Adică ignoraseși că există.

Adică nu te mai gândiseși că există. Adică te luaseși cu una, cu alta și o pusesesi undeva bine. Bine și demult. Adică mai bine lasă și trăiește clipa! ȘI o trăiești până nu mai poți. Până te doare de atâta trăit și spui că te urci ca și caii aia verzi. Nu există pereți mov, ți-i imaginezi roz. Și continui să te cațeri și te miri că nu dai de tavan. E bine să nu dai de tavan. Tavanul doare și face bube. Toți avem bube … Și continui să urci, și tot urci și tot urci până candi ți dai seamă că vezi lumea prea de sus.  Adică nu-i mai distingi detaliile, chestiile alea nesemnificative care schimbă totul. Și deodată cazi de sus, de sus de tot, și strigi “auch” și strigi degeaba. Ai și tu bubele tale precum toți alții bubele lor. Ale tale uneori incompatibile cu tot restul. Și atunci începi să înțelegi și bănui ceva și te încăpățânezi să crezi că. Și te încăpățânezi să crezi că există limită bine delimitată între bubele tale și bubelor celorlalți. Și continui să trăiești cu imaginea aia de demult ne-deformată de bube. Imaginea aceea pe care creierul , în încăpățânarea lui de creier, persistă să ți-o pună pe tavă. A naibii delicată imagine nedeformata de bube.  Și deodată simți un gust acru, de frișcă stricată. Toate au tavanul lor, până și frisca. Și decizi să înțelegi ca ai devenit la rândul tău bubă . Buba altora …