Una

Zice să-i dau una. Și, de ce nu-i dai. Una e prea puțin, două nu se face și trei ar fi exagerat. Și chiar nu știu de ce mai vrea una. Are deja câte trebuie. Mi-a spus ca s-a plictisit deja. Dar să nu mai spun la nimeni. Doar ție ți-am spus. Știi cum sunt, uneori nu pot să-mi țin gura. Știu cum ești. Dar mă bucur că mi-ai spus. Simțeam eu că ceva scârțâie. Eu i-am dat una fără să-mi ceară. Uite, la asta nu m-am gândit, a spus, apoi și-a pus pălăria pe cap, a trântit ușa, a coborât în piață și a cerut cinci lalele.

De jos în sus și invers

În picioare, niște șosete negre, amestec cu bumbac și niște pantofi deja purtați. Negri, cu șiret.
În palmele lui bătătorite, o mână mică, albă, delicată. La piept, la butoniera, o batistă de in făcută floare. Un fel de crin, sau, poate, o lalea. Sau, câte puțin din fiecare. Roșu intens. Pe fața lui arsă de soare, un zâmbet cât o căruță. Lung. Suficient de lat. Niște dinți abia îțiti dar o privire care spune totul. Până ce moartea îi va despărți. Acum și pururea și-n vecii vecilor. Jos pălăria.

Pălăria

Obișnuia să se trezească cu noaptea în cap și să iasă pe balcon. În fiecare dimineață sorbea dintr-o cană neagră și privea în zare. Uneori zâmbea, doar ea știa de ce, alteori ofta și continua să soarbă. Avea degete lungi, cu unghii tăiate pătrat, și nu purta verigheta. Se îmbrăca sport, purta o brățară groasă, dintr-un metal gri și, uneori, asculta muzică. Nu știu dacă a realizat vreodată că eram acolo. Poate că știa și mă evita cu bună știință. Niciodată n-am reușit să-i văd ochii. A naibii pălărie.

Șosete

Dau peste Paul din pură întâmplare. Stă aplecat peste un maldăr de textile și pare supărat.

–  Bună, ce faci?

–  Uite încerc să ștampilez șosete. Adică să le imprim. Ba nu, să le desenez ceva frumos într-un colț. Dar nu-mi iese.

O iau ca o glumă și-l privesc atent

– Ai vopsea pe nas. Nu acolo, puțin mai sus. Acum ai întins-o. Las-o așa, îți stă bine!

Paul incearaca să se curețe dar își întinde și mai mult vopseaua pe nas. Își reține cu greu o înjurătură și continuă să ștampileze. Are degetele verzi și nasul e de-un roșu șters cu mâneca. Îmi vine să râd dar mă abțin. Paul continuă :

–  M-am săturat de șosete și vopseluri, simt că nu mai pot!

–  Dar de ce ștampilezi șosete ?

–  Un pariu cretin, credeam că e mai simplu. Am o echipă de șosete de ștampilat. Plus una de schimb. Puștilor le cam transpiră picioarele. Desenul trebuie să țină la umezeală. Și fiecare vrea altceva. Asta-i buba. Și ștampila. Aia e altă bubă. Nu prea prinde și iese la apă.

Tace și continuă să ștampileze șosete. Nu-i prea iese. Textele se termină brusc și desenele sunt, de cele mai multe ori, doar pe jumătate. A stricat déjà zece perechi și se pregătește să o strice pe jumătate dintr-a unșpea. Îi zic :

–  Auzi, dar tu șosete imprimate cu ce vrei tu n-ai auzit?

Paul se întoarce spre mine. Îl dor șalele, e ciufulit și pare curios.

– Nu, n-am auzit. Când au apărut și de ce naibii nu mi-a spus și mie nimeni ?

– Pai vuieste lumea, mai citește și tu ziarele !

– S-a scris în ziare ? Habar n-aveam. De fapt n-am timp să citesc ziarele. Nici să mănânc n-am timp. De două săptămâni ștampilez șosete.

– Da, s-a scris, de luni livrează și în România. Cincizeci de lei perechea, plus livrarea. Tu le dai poza și ei îți imprimă șoseta.

Paul se oprește brusc din ștampilat șosete Se uită la mine de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima oară.

– Tu n-ai ce face cu banii ?

– Am, dar mi-e milă de tine. Și nu-mi place risipa. Îți dai seama câte picioare ai fi putut încălța cu maldărul ăla? Asta nu are preț!

–  Îmi dau seama dar nu am de ales. Pariul e pariu și pustii aștia au nevoie de șosete ștampilate.

–  Auzi, dar Smartphone ai?

–  N-am Smartphone dar am PC. Dar ce legătură are asta cu șosetele?

–  Păi are, că le poți comanda online.

Paul mă privește în continuare ca un om care nu a înțeles legătură dintre un PC și un maldăr de șosete. Pata de vopsea roșie și uscată de la baza nasului îi dă un aer haios. Seamănă un clown care ștampilează un maldăr de șosete. Scot telefonul și-i fac o poză. Iese o poză faina cu o față de Paul cu nasul roșu.

Trei zile mai târziu, dau din nou peste Paul. Stă aplecat peste un maldăr și mai mare de șosete și pare și mai supărat. Mă vede și-mi face semn cu mâna. Mă opresc și îi întind un pachet.

⁃ Cadou, îi zic

Nu pare să înțeleagă despre ce este vorba.

– Despre asta este vorba, îi spun în timp ce deschid pachetul, un clown care stampileaza șosete, asta ești.

Nu zice nimic. Are cearcăne, e obosit, nu gustă gluma. Deodată îi vine o idee.

– Auzi, dar oameni se pot ștampila ?

Se scarpină după ureche și continuă:

– Uneori mi-ar place să-mi las amprenta pe unii oameni.

Nu înțeleg unde bate, nu știu ce să-i răspund. Îi las pachetul și plec. În urma mea rămâne doar umbra unui clown.

A apărut Dumnezeu la mine în sufragerie

Îi place să bea. Dar să nu suflu o vorbă. Când vine acasă, intră încălțat și urlă cât îl țin plămânii că-i e foame. Așez masa, pun ciorbă în farfurie, urlă că-i prea caldă. Îl frige. Îi arde buzele. Îmi arde el o mamă de bătaie. Ei, na, zic. Nu-i arde de glume, să fac bine să tac. Tac. Îl privesc și tac. Are ochii roșii și e ciufulit. Nu e pe gustul meu. Are nasul prea mare și e cocoșat. Dar aș putea trece peste. Ceea ce mă enervează cel mai tare, e ghiulul. Ghiulul și caracterul. Nu știe să sufle.