Ce am mai citit: „Apă proaspătă pentru flori” de Valerie Perrin

Cum ar fi dacă ai deveni paznic la un cimitir? Sau ar trebui să ridici toată ziua o barieră la un pasaj de cale ferată? Mie una mi se par a fi unele dintre cele mai teribile și mai lipsite de încântare și de satisfacție joburi.

Și totuși, există oameni făcuți pentru astfel de joburi. Uneori obligați să le facă, mănați de lipsuri, alteori dintr-un fel de, să-i zicem, pasiune. Sau apropriere de cineva drag.

Violette Toussaint, unul dintre personajele principale ale cărții (a se remarca numele ales, într-o direct legătură cu pomenirea celor morți) devine paznic la cimitir după mulți ani petrecuți ca ridicător de bariera. Cimitirul este pentu Violette Toussaint locul unde renaște din propria cenușă. Mi s-a părut mesajul principal al cărții.   

Citește în continuare „Ce am mai citit: „Apă proaspătă pentru flori” de Valerie Perrin”

Ce-am mai citit: „Provizorat”, Gabriela Adameşteanu

Nu vi s-a întâmplat niciodată să citiţi o carte şi să aveţi tendinţa, să simţiţi nevoia de a intra într-un dialog – imaginar sau nu – cu autorul? Să îi spuneţi de exemplu ce anume sentiment v-a declanşat fraza aceea, povestea aceea a unei lumi trăite pe propria piele? Să îl întrebaţi de exemplu cum a reuşit, cum a făcut să construiască atâtea personaje cu atâtea legaturi între ele. Cum de nu s-a încurcat între atâtea personaje? Cum a făcut să treacă de la un caracter la altul păstrând „firul”? Nu vi s-a întâmplat niciodată să citiţi o carte şi să vă re-trăiţi epoca aceea doar dată de înţeles? Epoca aceea utopică pentru unii, trăită până la ultimul fir pentru alţii? Să realizaţi ani, buni după, că aţi uitat, da, pur şi simplu aţi uitat „cum era pe vremea aceea”, că anumite „detalii” v-au scăpat prin plasa timpului? Troleibuzele acelea vechi şi ruginte burduşite de oameni, autobuzele acelea galbene prea scurte, prea rare, prea strâmte?

Citește în continuare „Ce-am mai citit: „Provizorat”, Gabriela Adameşteanu”

Am scris o carte. Și?

Am scris o carte. Și?

Am scris o carte. Și? A scrie o carte. Punct. A o o scrie pentru tine sau pentru alții. Semnul întrebării. Termini de scris, e sfârșitul aventurii. Semnul întrebării. Răspunsul vine repede. Punct. Nu e sfârșitul, greul abia începe. Editurile mari nu te bagă în seama. Punct. Oare de ce nu te bagă în seama editurile mari. Semnul întrebării. Zici să înțelegi cum stă treaba și mergi la un curs de creativ writing. Înțelegi cum stă treaba. Nu ai idei și nu captezi atenția. Stilul, ah stilul, ăla nu contează. Editurile mari caută, în primul rând, povestea. Aha. Înțelegi de ce nici o editură mare nu te caută pe tine. Nu faci parte din categoria produselor lor. Punct.

Citește în continuare „Am scris o carte. Și?”

Ar fi trebuit să renunț la ego, acum învăț din greșeli

Capitolul 1.

Ați terminat de scris, manuscrisul este gata. Cum alegeți editurile la care îl trimiteți? Așteptați mult timp un răspuns? Vi s-a întâmplat să nu primiți nici un răspuns – nici măcar unul negativ ? Ce faceți dacă nu primiți răspuns? Lăsați manuscrisul în sertar, “la dospit”, sau alegeți să publicați în self-publish? Dacă răspund pozitiv mai multe edituri, pe ce criterii o alegeți pe cea cu care veți continua?

Citește în continuare „Ar fi trebuit să renunț la ego, acum învăț din greșeli”

Despre cum poți lua țepe când publici pe banii tăi o carte

M-am gândit mult dacă să pun link sau nu, am decis, pentru moment, să fac doar în rezumat al situației. Dacă va fi necesar, voi pune și link. Credeți-mă pe cuvânt, faptul nu e izolat.

Despre ce anume este vorba? Despre o ofertă de nerefuzat pentru autorii romani care doresc să fie publicați. Editura în chestiune se oferă să îi ajute. Cum? Păi cam așa, citez:\

Citește în continuare „Despre cum poți lua țepe când publici pe banii tăi o carte”

Ce-am mai citit : Britt-Marie a fost aici

E ca și cum ai decide să mergi la piață dar, pentru că liftul e în pană, ar trebui să o iei pe scări și, luând-o pe scări, ai aluneca pe o treaptă, ți-ai luxa glezna, vecinii ar chema salvarea, te-ai îndrăgosti de medicul de pe salvare, v-ați căsători și ați trăi mulți ani fericiți împreună.

Sau, e ca și cum te-ai hotărî să-ți faci o cafea, că să te trezesti, și, în loc de zahăr ai pune sare. Când ai lua prima înghițitură de cafea ai scăpa cana din mâna, cană s-ar face bucăți în contact cu gresia din bucătărie și atunci tu te-ai decide să înlocuiești gresia cu dușumea de lemn.

Citește în continuare „Ce-am mai citit : Britt-Marie a fost aici”

Geniul unui scriitor

Gânduri în vrac. Geniul unui scriitor nu e dat de stil. Exercițiul compunerii unor vieți credibile este cel mai complicat. Mă gândesc la cât de ușor îi criticăm pe alții.

A person writing in a life planner with a coffee and a croissant on the desk

Cel mai dificil este să găsesc SUBIECTUL care să țină mințile treze. A mea în primul rând. Un subiect incitant, nu foarte dulce, nu foarte piperat, nu prea acru, nu foarte uleios, ceva care să nu semene cu ideea lui, sau a lui, ceva în care să regăsească cititorul, ceva interesant, nemaiauzit, nemaicitit, nemaipovestit și,  mai ales, ceva care să nu-ți povestească propria poveste.Dificil este și echilibrul, coerenta globală a personajelor, caracterul, autenticitatea, caracteristicile definitorii.   Continuitatea de-a lungul timpului. Credibilitatea.

Citește în continuare „Geniul unui scriitor”

Ce-am mai citit: Vara în care mama a avut ochii verzi

“I-am spus că acest tablou se va vinde, se va vinde neapărat, și chiar cu mulți bani – pentru că oameni sunt stricați și caută stricăciuni”

E ca și cum ai strânge din dinți ca să nu urli de durere.

Sau ai apăsa unghia în carne până ți-ar da sângele și tot n-ai țipa.

Citește în continuare „Ce-am mai citit: Vara în care mama a avut ochii verzi”

Ce-am mai citit : Cabinetul albastru

“cât din frumusețe-i chipul?”

Gări, compartimente, un oraș de provincie, Bucureștiul ca o scăpare. Supraviețuire în fața morții. Moartea, la o aruncătura de băț. Moartea primei iubiri, moartea primei mari iluzii, moartea primului Iubit, moartea cailor, moartea iepurelui, moartea minții, moartea timpului, moartea ochilor, moartea trupului, frica de moarte, moartea fricii.

Senzația de deja vu. Asta a fost senzația pe care am avut-o după ce am citit această carte. Tresar. Prea multe coincidențe. Înainte să încep să o citesc, mă bătea gândul să-mi încep următoarea scriere pe un divan. Acum mă întreb cât din viața unui om poate fi atât de asemănător cu viețile altora? Stranie senzație… Atât de mult.

E ca și cum, o viață întreagă ai trăit cu impresia că tot ceea ce ți s-a întâmplat de-a lungul timpului a fost și va rămâne ceva ce nu ți s-ar fi putut întâmpla decât ție. Inelul strecurat pe deget cu cea mai mare seriozitate, logodna din priviri, biserica pe lângă care s-a nimerit să fii în acel moment, bunicul tău un pic mai ciudat decât alți bunici, e ca și cum tu, fetita cea urâtă, slabă si timidă, născută într-un oraș de provincie în care există un liceu de arta lângă o pădure și mai există și o casă a pionierilor lângă un cimitir și, mai ales, există prea multe înmormântări, e ca și cum tu ai realiza că nu există unicitate ci numai oameni care cred că tot ce li se întâmplă este unic.

Citește în continuare „Ce-am mai citit : Cabinetul albastru”

Ce mai citesc : Între două fronturi

Nu e ca și cum te-ai uita pe geam și apoi ai descrie ceea ce vezi. Oameni grăbiți, bălți, cizme de cauciuc, roșii, verzi, mucuri de țigări, miros de diesel, un om cu pălărie care înjură, îți spui, de acolo din spatele geamului, că așa e omul acela, nervos din naștere, așa i-a fost să îi fie caracterul, sau, poate, a avut doar o zi proastă, cine știe, dar, până să te decizi tu, omul se urcă într-un autobuz alb și scuipă. Nu e ca și cum a trebuit să inventezi tu toate acestea. Tu n-ai fost decât un spectator al unei zile oarecare. Și, când ești un simplu spectator, nu e ca și cum ar trebui să inventezi totul de la zero.

Este foarte greu să inventezi vieți. Vieți posibile. Cap-coadă. E foarte greu să naști personaje, să le construiești caractere coerente și să le faci să interacționeze. Toate acestea într-o epocă și într-un context pe care nu l-ai trăit niciodată.

Țin să menționez de la bun început că nu mi-a plăcut niciodată istoria. Dintotdeauna am considerat-o drept inutilă ca materie, la școală și, în general, ca exercițiu intelectual. N-am putut niciodată să rețin în ce an s-a născut x sau y sau în ce an a murit nu știu ce domnitor. În plus, dintdeauna am detestat filmele cu război.

Citește în continuare „Ce mai citesc : Între două fronturi”