“Ardei iuți – povestiri la imperfect”, cartea Nicoletei Beraru, am terminat-o de citit cam acum un an.
Am vrut să înțeleg ce anume face ca, pentru un cititor, un text să fie mult peste alte texte. Ce anume provoacă extazul, atracția, agonia aceea emoțională specifică unei trăiri mai altfel decât altele?
Citește în continuare „Ce am mai citit: “Ardei iuți – povestiri la imperfect””Hbo max, mini série
Mi-a plăcut foarte mult felul în care e construit scenariul. Modul în care sunt introduse ramificațiile.
Trunchiul ? Un fapt grav petrecut într-o fabrică. Patru prietene, o petrecere, o moarte inexplicabila.
Ramurile? Secretele bine ascunse ale protagonistelor.
Când eram mică aveam o prietenă sasoaica și una unguroaica. Niciuna nu vorbea românește bine. Am reușit însă să mă înțeleg cu amândouă.
Tot în copilărie, bunica mi-a povestit, și niște vecine de vârsta bunicii și o prietenă a bunicii care trăise multă vreme în Baia Mare mi-au povestit, că, la un moment dat din viața lor, trăisera pe niște meleaguri românești aflate sub dictatură maghiară și din acest motiv fuseseră obligate să învețe ungurește pentru că altfel n-ar fi putut supraviețui. Am întrebat-o atunci pe bunica cum a reușit să învețe singură o limbă într-atât încât să poată purta conversații elaborate cu vecinele unguroaice care vorbeau mai prost în românește decât vorbea ea în ungurește.
Citește în continuare „Ce am mai citit: „Multă forță și un dram de gingășie””
Bunicul meu nu mânca nici mămăligă, nici cartofi. Zicea că mancase prea mult din astea în război. Când se nimerea ca cineva să-i pună în farfurie mămăligă sau cartofi, pentru că nu știa că bunicul nu le mănâncă sau pentru că se luase cu altele și nu fusese atent, sau din orice altă circumstanța, bunicul se enerva, trântea furculița pe mușamaua de pe masa din bucătărie și începea să urle. Bunica, cu toate că și ea trecuse printr-un război, nu zicea nu când cineva spunea:
⁃ Ce-ar fi să facem azi un pește cu mujdei și mămăligă.
Citește în continuare „Ce am mai citit : „Fata cu palton albastru””E ca și cum ai împărți totul în piese inegale, de forme neregulate și mărimi diverse și apoi ai arunca piesele, una câte una, nu neapărat în ordine, nu neapărat la intervale egale de timp, nu neapărat aruncat, uneori doar dat de înțeles, alteori descris sumar, dar întotdeauna cu aceeași grijă a efectului lăsat în urmă.
Citește în continuare „Ce am mai citit: „În saboți””Impresia, pe scurt : De fapt, și de drept cea mai frumoasă poveste este cea spusă de imaginile care însoțesc fiecare text.
Cum ar fi dacă ai deveni paznic la un cimitir? Sau ar trebui să ridici toată ziua o barieră la un pasaj de cale ferată? Mie una mi se par a fi unele dintre cele mai teribile și mai lipsite de încântare și de satisfacție joburi.
Și totuși, există oameni făcuți pentru astfel de joburi. Uneori obligați să le facă, mănați de lipsuri, alteori dintr-un fel de, să-i zicem, pasiune. Sau apropriere de cineva drag.
Violette Toussaint, unul dintre personajele principale ale cărții (a se remarca numele ales, într-o direct legătură cu pomenirea celor morți) devine paznic la cimitir după mulți ani petrecuți ca ridicător de bariera. Cimitirul este pentu Violette Toussaint locul unde renaște din propria cenușă. Mi s-a părut mesajul principal al cărții.
Citește în continuare „Ce am mai citit: „Apă proaspătă pentru flori” de Valerie Perrin”Nu vi s-a întâmplat niciodată să citiţi o carte şi să aveţi tendinţa, să simţiţi nevoia de a intra într-un dialog – imaginar sau nu – cu autorul? Să îi spuneţi de exemplu ce anume sentiment v-a declanşat fraza aceea, povestea aceea a unei lumi trăite pe propria piele? Să îl întrebaţi de exemplu cum a reuşit, cum a făcut să construiască atâtea personaje cu atâtea legaturi între ele. Cum de nu s-a încurcat între atâtea personaje? Cum a făcut să treacă de la un caracter la altul păstrând „firul”? Nu vi s-a întâmplat niciodată să citiţi o carte şi să vă re-trăiţi epoca aceea doar dată de înţeles? Epoca aceea utopică pentru unii, trăită până la ultimul fir pentru alţii? Să realizaţi ani, buni după, că aţi uitat, da, pur şi simplu aţi uitat „cum era pe vremea aceea”, că anumite „detalii” v-au scăpat prin plasa timpului? Troleibuzele acelea vechi şi ruginte burduşite de oameni, autobuzele acelea galbene prea scurte, prea rare, prea strâmte?
Citește în continuare „Ce-am mai citit: „Provizorat”, Gabriela Adameşteanu”
Am scris o carte. Și? A scrie o carte. Punct. A o o scrie pentru tine sau pentru alții. Semnul întrebării. Termini de scris, e sfârșitul aventurii. Semnul întrebării. Răspunsul vine repede. Punct. Nu e sfârșitul, greul abia începe. Editurile mari nu te bagă în seama. Punct. Oare de ce nu te bagă în seama editurile mari. Semnul întrebării. Zici să înțelegi cum stă treaba și mergi la un curs de creativ writing. Înțelegi cum stă treaba. Nu ai idei și nu captezi atenția. Stilul, ah stilul, ăla nu contează. Editurile mari caută, în primul rând, povestea. Aha. Înțelegi de ce nici o editură mare nu te caută pe tine. Nu faci parte din categoria produselor lor. Punct.
Citește în continuare „Am scris o carte. Și?”
Capitolul 1.
Ați terminat de scris, manuscrisul este gata. Cum alegeți editurile la care îl trimiteți? Așteptați mult timp un răspuns? Vi s-a întâmplat să nu primiți nici un răspuns – nici măcar unul negativ ? Ce faceți dacă nu primiți răspuns? Lăsați manuscrisul în sertar, “la dospit”, sau alegeți să publicați în self-publish? Dacă răspund pozitiv mai multe edituri, pe ce criterii o alegeți pe cea cu care veți continua?
Citește în continuare „Ar fi trebuit să renunț la ego, acum învăț din greșeli”
Abisuri 