Ce-am mai citit: Vara în care mama a avut ochii verzi

“I-am spus că acest tablou se va vinde, se va vinde neapărat, și chiar cu mulți bani – pentru că oameni sunt stricați și caută stricăciuni”

E ca și cum ai strânge din dinți ca să nu urli de durere.

Sau ai apasă unghia în carne unghia până ți-ar da sângele și tot n-ai tipa.

Citește în continuare „Ce-am mai citit: Vara în care mama a avut ochii verzi”

Ce-am mai citit : Cabinetul albastru

“cât din frumusețe-i chipul?”

Gări, compartimente, un oraș de provincie, Bucureștiul ca o scăpare. Supraviețuire în fața morții. Moartea, la o aruncătura de băț. Moartea primei iubiri, moartea primei mari iluzii, moartea primului Iubit, moartea cailor, moartea iepurelui, moartea minții, moartea timpului, moartea ochilor, moartea trupului, frica de moarte, moartea fricii.

Senzația de deja vu. Asta a fost senzația pe care am avut-o după ce am citit această carte. Tresar. Prea multe coincidențe. Înainte să încep să o citesc, mă bătea gândul să-mi încep următoarea scriere pe un divan. Acum mă întreb cât din viața unui om poate fi atât de asemănător cu viețile altora? Stranie senzație… Atât de mult.

E ca și cum, o viață întreagă ai trăit cu impresia că tot ceea ce ți s-a întâmplat de-a lungul timpului a fost și va rămâne ceva ce nu ți s-ar fi putut întâmpla decât ție. Inelul strecurat pe deget cu cea mai mare seriozitate, logodna din priviri, biserica pe lângă care s-a nimerit să fii în acel moment, bunicul tău un pic mai ciudat decât alți bunici, e ca și cum tu, fetita cea urâtă, slabă si timidă, născută într-un oraș de provincie în care există un liceu de arta lângă o pădure și mai există și o casă a pionierilor lângă un cimitir și, mai ales, există prea multe înmormântări, e ca și cum tu ai realiza că nu există unicitate ci numai oameni care cred că tot ce li se întâmplă este unic.

Citește în continuare „Ce-am mai citit : Cabinetul albastru”

Ce mai citesc : Între două fronturi

Nu e ca și cum te-ai uita pe geam și apoi ai descrie ceea ce vezi. Oameni grăbiți, bălți, cizme de cauciuc, roșii, verzi, mucuri de țigări, miros de diesel, un om cu pălărie care înjură, îți spui, de acolo din spatele geamului, că așa e omul acela, nervos din naștere, așa i-a fost să îi fie caracterul, sau, poate, a avut doar o zi proastă, cine știe, dar, până să te decizi tu, omul se urcă într-un autobuz alb și scuipă. Nu e ca și cum a trebuit să inventezi tu toate acestea. Tu n-ai fost decât un spectator al unei zile oarecare. Și, când ești un simplu spectator, nu e ca și cum ar trebui să inventezi totul de la zero.

Este foarte greu să inventezi vieți. Vieți posibile. Cap-coadă. E foarte greu să naști personaje, să le construiești caractere coerente și să le faci să interacționeze. Toate acestea într-o epocă și într-un context pe care nu l-ai trăit niciodată.

Țin să menționez de la bun început că nu mi-a plăcut niciodată istoria. Dintotdeauna am considerat-o drept inutilă ca materie, la școală și, în general, ca exercițiu intelectual. N-am putut niciodată să rețin în ce an s-a născut x sau y sau în ce an a murit nu știu ce domnitor. În plus, dintdeauna am detestat filmele cu război.

Citește în continuare „Ce mai citesc : Între două fronturi”

Ce-am mai citit : Miros de roșcată amară

După primele cinci povestiri, eram convinsă că am dat peste un maniac sexual. După următoarele cinci, ajunsesem la concluzia că este vorba, în același timp, despre un maniac sexual și un pervers. Apoi a urmat, pe rând, senzația de horror, de dezgust, de “wow ce final mișto”, iar de dezgust, apoi am sărit peste vreo două povești imposibile ca, până la urmă să ajung și la ultima poveste și să trag concluzia că omul are o imaginație macabră. Dar, datorită ei, reușește să inventeze niște povești atât de grotești încât nu pot lăsa pe nimeni indiferent.

De-a lungul lecturii acestei cărți am trecut de la extaz la agonie, încercând să înțeleg cum poate mintea cuiva imagina atâtea atrocități. Că e vorba de sex sau de altceva, totul e dus la extrem cu vădita intenție, de altfel recunoscută într-unul din texte, de a șoca.

Citește în continuare „Ce-am mai citit : Miros de roșcată amară”