Dacă ar fi început cu sfârșitul, probabil că nu m-aș fi uitat la acest film. Din fericire, a început de undeva de la mijloc și a creat rapid o atmosferă de neuitat, un amestec de Agatha Christie și Matrix. Este un film pe care nu o să-l uit curând, genul acela atât de rar de film la care te gândești zile în șir după ce l-ai terminat și te întrebi dacă ai înțeles oare bine ce a vrut să spună autorul sau ar fi mai bine să-l mai vezi o dată. Dar, cum povestea care rămâne este cea din capul celui ce o ascultă, am să las aici câteva frânturi din povestea înțeleasă de mine.
În primul și în primul rând, un om fără vise este un om mort. Visele salvează și dau o altă perspectivă asupra lucrurilor.
Recomand cu căldură acest volum de proză scurtă. Un complex amalgam de stări și personaje. Mi-a plăcut la nebunie proza lui Jonathan Franzen. Atât de bine dozata în toate : poveste, cuvinte, personaje. Cât de complicat este să redai viața atât de simplu. Un maestru acest imens Franzen. Mi-a plăcut mult și proza Dianei Badica. Dureroasă, până la sânge de Dureroasă povestea. Aproape că mi-a venit să nu o termin, atât de mult a răvășit în mine. Dar am reușit să o citesc până la capăt. Ce final… Oh, și ce proză foarte scurtă scrie Jose Maria Merino! Este imposibil de redat în cuvinte efectul acelor mini texte. Remarcabilă opera. Și, nu în ultimul rând, textul Adei Aitonean… Am descoperit-o în primul volum Kiwi dar nu mi-a plăcut povestea cu ariciul. Iubesc prea mult animalutele ca să pot citi ceva crud la adresa lor. Textul Adei din volumul de proză scurtă Kiwi 2022 e despre o altă cruzime și e minunat.
Mi-a plăcut foarte mult felul în care curge textul, frazele lungi, chiar foarte lungi uneori care nu par imbarligate, povestea în sine mi-a plăcut, faptul că este un zoom, un detaliu, un crâmpei, cu multe consecințe, mi-au plăcut descrierile, atât de rafinate, atât de la obiect, nu există nici un cuvânt de prisos, mi-a plăcut felul în care sunt construite personajele, prin reacții, câteva dialoguri și fapte, mi-a plăcut și finalul, mă așteptam la un final deschis, mi-ar fi fost de ajuns și un final deschis, dar nu, finalul e remarcabil, o construcție ingenioasă.
Este o carte despre un subiect grav și complex : epilepsia. Se citește foarte repede, are scriitura foarte bună, fraze scurte, de efect, multă sensibilitate. Un mini roman compus din „mici întâmplări”, unele povestite din perspectiva personajului principal, altele povestite din perspectiva celor din jurul lui. Nu există o cronologie a întâmplarilor, fragmentele de viata sunt flash-uri cu efect imediat. Mi-a plăcut mult.
Prevestirea
Cartea asta mi-a adus aminte de o mie și una de nopți. De poveștile nemuritoare citite în copilărie. Recunosc că mi-a trebuit ceva timp să mă obișnuiesc cu trecerea de la scrierile contemporane – sarcasm, societate, familii disfunctionale, înjurături – la o poveste cu personaje biblice și multe pilde, doar bune de urmat, dar m-am obișnuit. Textul curge frumos, e foarte bine scrisă, poate fi o lectură agreabila și pentru copii. Doar acelei cozi de peste de la final i-aș reproșa, poate, că s-ar fi putut îndrăzni un pic în zona ficțiunii, pentru a explica anumite lucruri.
Am citit-o pe nerăsuflate, poate și pentru că m-am regăsit în multe dintre subiectele abordate: strampii groși, de bumbac, mașina de spălat rufe Albalux, ruginita, cu încărcare pe sus, înghețata la un leu bucata, săpunul dat prin răzătoare, cleștele din lemn, cu care mama învârtea rufele clătite în cada plină până la jumătate cu apă rece ca gheața, pantofii Guban, „scumpi dar te țin o viață”, baia de sâmbătă seara, cu apă încălzită pe soba din bucătărie, apa din cadita de plastic, încălzită la soare, peste zi, și, mai ales, cadita din plastic, bună la aproape orice, geamurile spălate cu oțet și apoi frecate cu hârtie de ziar, dovleceii pané pe care nu îi suportam când eram mică, feliile de pâine de dimineață, unse cu margarină, „ca să cresc mare”, bărbatul casei, dictatorul, omul care marca teritoriile și năștea cele mai teribile povești, Impulsul roșu, cel cu miros puternic, mâncarea de spanac cu gust oribil, beteala de pom din hârtie creponata, dihorii la orataniile din curte, fideaua (taiteii, în cazul meu) cu lapte, pe care îi detestam, cârnații făcuți în casă, trași în mate albe, în care mama sufla mai întâi, să se umfle, și abia apoi îi fixa de cilindrul metalic, gri, un fel de prelungire sezonieră a mașinii de tocat carne, merele coapte, merele date prin răzătoare (și amestecate cu zahăr în cazul meu, mâncarea mea de bebeluși, așa cum îi ziceam).
Am citit-o pe nerăsuflate poate și pentru că am așteptat, de fiecare dată, cu nerăbdare finalul fiecărei povești, întrebându-mă „oare ce i-a mai trecut prin cap de data asta?”
Am citit, în urmă cu vreo doi ani, “Pași” de Em Sava și Axel. O carte scrisă la patru mâini despre o “ea” și un “el” într-o relație complexă. Ceea ce m-a impresionat în mod plăcut, a fost dezinvoltura cu care este abordat subiectul. Acel curaj de a spune lucrurilor pe nume și de a vorbi despre un subiect, până nu demult, considerat tabu. Mi-a plăcut finețea cu care sunt descrise întâmplările prin care trec cele două personaje principale și rigurozitatea detaliului. Autenticitatea cu care este redată viața. Arta de a mânui ritmul și de a crea suspansul.
Ne întâlneam în fiecare joi seara, începând cu ora 19, undeva în centru, în piața Victoriei. Un grup de oameni care iubeau scrisul și doi profesori de anvergură. Să nu care cumva să credeți că e ușor să-i ai ca profesori pe Marius Chivu și pe Florin Iaru. De-a lungul cursului de creative writing pe care l-am urmat alături de ei, au existat nenumărate momente în care am ajuns să mă îndoiesc de mine ca om care visează să ajungă să scrie ceva care să rămână întipărit în mintea cititorilor.
Amn3zia : O non – recenzie . De ce non- recenzie ? Pentru că vă voi lăsa pe voi să o descoperiți în felul vostru.
Eu vă voi povesti doar cum descoperit-o eu, în felul meu complicat de a descoperi lucrurile.
În primul și în primul rând vă voi spune că mi-a plăcut la nebunie felul în care curge textul. Fluiditatea exprimării și armonia frazelor. Nu, nu sunt fraze scurte. Sunt fraze melodioase pe care nu te mai saturi să le citești. Totul pare atât de firesc și atât de simplu. Să nu credeți că stă la îndemâna oricui să scrie așa!
Mi-a trebuit multă vreme să o duc la bun sfârșit. Poate pentru că nu era vremea ei. Poate că trebuia să mai aștept un pic până să o citesc. M-am încăpățânat însă și am terminat-o. Nu a fost o lectură dificilă, textul curge fluid și coherent. Dar a fost o lectură plictisitoare. Mi s-a părut că îi lipsește “zvâcul”. Am avut senzația pe care o ai când zbori la o mie de metri altitudine. Când avionul nu a ajuns încă la altitudinea de croazieră. De acolo, de sus, se zăresc peisaje, culorile nu mai sunt clare, poți vedea acoperișuri aproape roșii, piscine, șosele, îți poți face o idee despre viața celor care locuiesc în casele cu acoperișurile aproape roșii. O părere și atât.
“Ardei iuți – povestiri la imperfect”, cartea Nicoletei Beraru, am terminat-o de citit cam acum un an.
Am vrut să înțeleg ce anume face ca, pentru un cititor, un text să fie mult peste alte texte. Ce anume provoacă extazul, atracția, agonia aceea emoțională specifică unei trăiri mai altfel decât altele?
Abisuri 