O lăsasem baltă

Îi făcuse o plăcere teribilă să mă ude din cap până în picioare. Nu văzusem oamenii lipiţi de ziduri. Sau poate îi văzusem dar nu-i băgasem în seama. Era prea de dimineaţă să bag în seama oameni lipiţi de ziduri. Ascultam în căşti şi tot restul nu mai conta. Când trecuse pe lângă mine mă împroşcase cu o apă rece, de o culoare indefinită. Un fel de maro-gri cu iz de astfalt ud. Blugii strâmţi luaţi „de pe sârmă”musteau a baltă şi eu lăsasem căştile baltă şi emisiunea continuase în căşti fără mine. Încercam să găsesesc drumul, banda aceea de astfalt cu dungă pe mijloc dar nu dădusem decât de un fel de „valuri-valuri”. Păreau reci şi oamenii se fereau de ele. Abia atunci remarcasem oamenii. Se târau pe lângă ziduri ţinându-se strâns de nişte umbrele în general negre. Aveau noroc, nu bătea vântul.

Continuă lectura „O lăsasem baltă”

Anunțuri

Sau poate nu

Există o logică a nespuselor
Tu nu spui în felul tău
Eu nu tac în felul meu
Şi tot aşa
Până la un capăt ales la întâmplare
Există o logică a întâmplărilor
Eu mă întamplu la stânga
Tu continui să nu spui
Şi tot aşa
Până când eu
Sau până când tu
Şi atunci poate.
Sau poate nu.

 

 

 

 

Sau poate chiar mai

Aristocraţii pe aici se văd cu ochiul liber. Au o încredere deosebită în ceea ce sunt sau nu sunt capabili să facă. Eşecul şi tot ce vine odată cu eşecul sunt pentru ei doar „praguri” pe care, desigur, le trec cu brio, transformându-le în adevărate victorii anunţate în sunet de trompetă drept „ce-a de-a N-şpea minune a lumii”. Şi tot incrementează până te apucă dracii de cum pot fi ei de capabili şi tu nu şi sfârşeşti prin a crede că tot ce zboară se mănâncă şi dai şi tu să treci pragurile, unul câte unul, dar TU, tu dai cu capul de tocul uşii la primul prag căci TU, tu nu ai şcoala trecerii pragurilor. Unii au nume „cu particulă” şi, în general, posturi bine situate că, de’, există o onoare şi o stemă şi un blazon de transmis din generaţie în generaţie şi totul se decide de părinţi când aleg şcoala şi semnează frumuşel cecurile cu semnăturile acelea sofisticate şi, odată intraţi acolo, la şcolile acelea de renume, copiii devin fix ce şi-au dorit părinţii să devină, oameni cu funcţii importante şi tot bagajul necesar unui leader crescut şi educat conform tradiţiei. Desigur, există şi excepţii, dar eu n-am întâlnit decât câteva. Tot restul aveau cu adevărat ceva de spus, dar nu într-atât de mult şi într-atât de profund şi într-atât de deosebit, încât să nu ofere o mică şansă şi celorlalţi, poate la fel de inteligenţi – sau poate chiar mai – care n-au avut şansa să se nască cu blazon. Că de’…

Articolul integral aici

Încât.

E atât de vid şi atât alb şi atât de linişte şi atât de departe şi atât de invers şi atât de mult şi atât de acum şi atât de atunci şi atât de imperfect şi atât de lung şi lat şi prea puţin profund şi prea puţin verde şi prea puţin dulce şi prea puţin zgomot şi prea mult întins şi prea mult amar şi prea mult altfel încât.

Mi-aş fi dorit să-l mai văd o dată înainte să plec

Mi-aş fi dorit să-l mai văd o dată înainte să plec. Să-i spun că mi-au făcut plăcere dimineţile gri şi umede în care-mi ura de bine şi eu îi zâmbeam şi-i mulţumeam în gând pentru urare şi apoi îmi vedeam de drumul meu drept sau poate puţin cotit din cauza dimineţii sau poate nu numai din cauza dimineţii, ci şi din cauza controalelor de securitate şi a ochilor vigilenţi ai oamenilor acelora abia treziţi care-mi zâmbeau şi ei şi-mi urau, la rândul lor, să am o zi frumoasă şi eu le mulţumeam şi lor în gând şi le zâmbeam fără să vreau şi le păstrăm urarea în gând, până mă scufundam de tot în tunelele acelea lungi şi negre şi acolo îmi aduceam aminte ce bine e când există zâmbet complet gratuit şi zâmbeam, la rândul meu, fără să-mi dau seama că zâmbesc şi oamenii din jur continuau să-şi vadă de ale lor, unii citeau, alţii nu, ceilalţi mă priveau frumos şi-mi răspundeau cu un zâmbet sau poate fără zâmbet, poate mi se părea mie că ar fi zâmbet şi aşa treceau tunelele şi se termina negrul şi începea ziua şi eu continuam să mă întreb pe unde dispăruse Laurent, cât de mult băuse Laurent, cât de departe plecase Laurent şi-mi spuneam că-mi părea rău, extrem de rău că n-am să-l mai văd şi va trebui să dau altcuiva mărunţii aceia roz-gălbui şi mă întrebam cui aş putea să dau mărunţii aceia roz-gălbui şi, deodată, dădeam ca prin întâmplare peste Laurent, umbla ca bezmeticul prin parkingul gri şi mă întreba dacă n-am cumva ceva mărunţi să-i dau să bea în cinstea mea şi eu nu zâmbeam, îmi ţineam zâmbetul ascuns, cum aş fi putut zâmbi de răul altuia, îi spuneam doar că am, că-l căutasem să-i dau şi apoi îi dădeam o punguţă mică de plastic umplută ochi cu mărunţii aceia roz-gălbui şi el căsca ochii mari, mari de tot la atâţia mărunţi mici şi-mi spunea că se descurcă el cumva cu „bancherii ăia şmecheri” şi pleca fără să-mi mulţumească, pleca doar numărând la mărunţii aceia gălbui şi eu rămâneam ca stana şi-mi spuneam că mărunții ăia cântăreau ceva şi mă bucuram că-i dădusem, să se bucure cineva de ei şi apoi zâmbeam ca din senin şi oamenii mă priveau şi-mi zâmbeau la rândul lor şi, de atâtea zâmbete gratuite, uitam de Laurent şi de lipsa lui de politeţe şi-l iertam, spunându-mi că se bucurase prea tare sau poate că fusese doar şocat de impertinenţa gestului de a da, de greutatea mărunţilor sau că uitase pur şi simplu de tot şi de toate, că rămăsese singur cu el şi planurile lui de beţie şi-mi spuneam că poate chiar a băut în cinstea mea şi apoi plecam într-ale mele, trăind din amintirea dimineţilor gri şi umede în care-mi ura de bine şi eu îi zâmbeam şi-i mulţumeam în gând pentru urare şi apoi îmi vedeam de drumul meu drept sau poate puţin cotit din cauza dimineţii sau poate nu numai din cauza dimineţii, ci şi din cauza controalelor de securitate şi a ochilor vigilenţi ai oamenilor acelora abia treziţi care-mi zâmbeau şi ei şi-mi urau, la rândul lor, să am o zi frumoasă şi eu le mulţumeam şi lor în gând şi le zâmbeam fără să vreau şi le păstrăm urarea în gând până mă scufundăm de tot în tunelele acelea lungi şi negre şi acolo îmi aduceam aminte ce bine e când există zâmbet complet gratuit şi zâmbeam, la rândul meu, fără să-mi dau seama că zâmbesc şi oamenii din jur continuă să-şi vadă de ale lor.

Textul integral aici