Azi ar fi împlinit 68 de ani și eu puțin peste 46

Pe Ponto Vecchio priveam lacătele acelea multe și mi se păreau cunoscute. Ani lungi închisesem totul cu zeci de lacăte și aruncasem apoi toate cheițele. Pe Sena, pe apa Canalului, pe unde apucasem. Închideam, aruncam și apoi mă străduiam să uit că au existat vreodată cheițe. Preferam lacătele acelea multe închise unul peste altul. Existau însă imagini care scăpaseră lacătelor. Imaginile acelea tăiș care apăreau și înjunghiau. WC-urile acelea infecte din Tunari. Dârele roților de cauciuc pe culoarele spitalului. Bârfele colegelor de cameră și speranța din glasul meu. Lumina din ochii ei. Glasul meu spart în mii de cioburi. Învățasem să mint cu scop de când fusesem nevoită să mint cu scop. Mai învățase ea să disociez minciunile adevărate de cele necesare. Glasul meu spart în mii de cioburi era o minciună necesară.

Continuă lectura „Azi ar fi împlinit 68 de ani și eu puțin peste 46”

Anunțuri

Răbdarea sinusoidelor

E chiar mai bine să dispari, să exiști fără să exiști pentru un număr limitat de oameni, aceia pe care-I alegi tu dintr-o listă și-i bifezi drept fiabili. E chiar mai bine să nu fac parte din lista fiabililor, să fiu excepția de la regula fiabilității. Excepția este mai întâi o stare de durere profundă, urmată de o stare de dezamăgire profundă urmată de multe alte stări fără nume. Mi-ar fi plăcut să mă joc de-a numele stărilor dar erau prea multe pentru noaptea aceea albă. Cântau greierii și încercam să cânt și eu cu ei dar la a șasea literă cântam fals și atunci reveneam la lista stărilor fără nume și, ca să treacă mai repede lista, număram stările și apoi le ștergeam cu guma. Cineva îmi spusese că așa trebuie, să ștergi în ordine descrescătoare și apoi, de la o anumită ștergere în jos, să te iei cu altele și să te pierzi. Eu nu reușisem niciodata să mă pierd, reveneam mereu la stări și la excepția de la regulă fiabilității  și mă trezeam din lista stărilor fără nume și o luam de la capăt.  Nu aveam răbdarea sinusoidelor, probabil de-aia.

E atât de bine și de liber să-mi aparțin numai mie

Detest sentimentul acela că n-am înțeles nimic. Senzația aceea că m-am ascultat doar pe mine, că m-am auzit doar pe mine, că am privit imaginile acelea inexistente create doar de mine, că am ignorant totul cu bună știință, dintr-o nevoie de apartenență la ceva și umplere cu ceva, că am ignorat cu bună știință imaginea reală, sunetele și vocea sau tocmai absența vocii, absența literelor, sentimental acela de refuz și starea de apartenență la refuz.

Continuă lectura „E atât de bine și de liber să-mi aparțin numai mie”