E atât de bine și de liber să-mi aparțin numai mie

Iau o cămașă albastru deschis și o altă cămașă cu triunghirui fine, iau fierul de călcat și torturez materialul acela fin până totul devine perfect și plat, și cămășile și cearşaful gri și miroase a proaspăt-spălat-proaspăt-călcat și mă las purtată de non-apartenența la ceva, sentimentul acela de detașare de tot și de toate și calc, și calc, și calc până se face ora de închidere la călcat și atunci îmi spun că aș vrea să vină ora smulsului, dar ora smulsului nu vine, nu încă, e abia luni și lunea doare. Las să picure, și picură, și scot fierul de călcat din priză, și-mi spun că e așa de bine să picure și să nu mai aparțin, să-mi dau seama că n-am aparținut deloc, că mi s-a părut doar că am aparținut când, de fapt, nu aparținusem deloc, de ce aș aparține, în definitiv e atât de bine și de liber să-mi aparțin numai mie, că mă ascultasem doar pe mine, mă auzisem doar pe mine, îmi creasem o imagine roză cu buline verzi în care învățasem să sper, să caut, să aștept să plesnească rozul ăla idiot și să rămână verdele. Dar rozul nu plesnise și verdele rămăsese doar buline și imaginea aceea deformată de atâta roz devenise în timp de-un patetic strigător la cer, și cerul devenise gri, și începuse să picure, și era atât de bine să picure, să calc și să picure, să se mărească factura la curent de atâta călcat și factura la apa de atâta picurat. Şi să nu-mi pese.