Azi ar fi împlinit 68 de ani și eu puțin peste 46

Pe Ponto Vecchio priveam lacătele acelea multe și mi se păreau cunoscute. Ani lungi închisesem totul cu zeci de lacăte și aruncasem apoi toate cheițele. Pe Sena, pe apa Canalului, pe unde apucasem. Închideam, aruncam și apoi mă străduiam să uit că au existat vreodată cheițe. Preferam lacătele acelea multe închise unul peste altul. Existau însă imagini care scăpaseră lacătelor. Imaginile acelea tăiș care apăreau și înjunghiau. WC-urile acelea infecte din Tunari. Dârele roților de cauciuc pe culoarele spitalului. Bârfele colegelor de cameră și speranța din glasul meu. Lumina din ochii ei. Glasul meu spart în mii de cioburi. Învățasem să mint cu scop de când fusesem nevoită să mint cu scop. Mai învățase ea să disociez minciunile adevărate de cele necesare. Glasul meu spart în mii de cioburi era o minciună necesară.

Spre sfârșit, nu mai exista glas. Exista doar imaginea glasului în mintea mea și lacătele acelea multe închizând totul, să nu se vadă. Să nu mă năpădească slăbiciunea aceea imensă. Să n-o molipsesc si pe ea cu slăbiciunea mea. Continuam să (mă) mint că există speranța. Că lipsa glasului este doar o etapă. Că pot funcționa și fără glas. Telepatic. Și funcționam. Îmi imaginam și fiecare imagine sfârteca. Și atunci chemam mental popa să sfințească casa și minunea nu se mai petrecea. Zile întregi am tot așteptat minunea citind pe net. Or mai fi fost și alții în aceași situație. Or fi reușit să scape. Mă agățam de fiecare mărturie fericită și continuam să disociez minciunile adevărate de cele necesare. Continuam să comunic telepatic și să mă rup câte puțin la fiecare minciună necesară.