Lună: iulie 2019

Stăteam ascuns după colțul mâncat al casei și număram în gând secundele. La o sută și ceva, realizasem că număram degeaba: ceea ce trebuia să se întâmple, se va întâmpla. Dincolo de strada pavata cu pietre mov, iregulate, în spatele unui tufiș cu flori mici, albe și rău mirositoare, stătea la pândă o pisică. O priveam din spatele lentilelor groase, 4,5, heliomate, și încercam să-mi dau seama unde greșisem.

În acel moment precis mi-am spus c-o să termin cu visarea. Stăteam pe o bancă improvizată și vanam nori. Era un cer străveziu și dădea să plouă. În satul de la malul mării se luase curentul și, odată cu electricitatea, se oprise și apa. Era cald și mirosea a baltă amestecată cu fier. Un miros amar și niște pete ruginii amestecate cu un nisip de o culoare nedefinita îmi umpleau orizontul. Nisipul nu era fin și prin el crescusera niște plante cu țepi în care, în încercarea disperata de a ajunge mai repede mai aproape de mare, mă intepasem de două ori. Înjurasem discret cu limba lipită de dinții din față și-mi continuasem încăpățânata drumul până la banca din fața mării. Cu mâinile lipite de lemnul scorojit al băncii, privisem îndelung marea și-mi jurasem solemn c-o să termin cu visarea. Inutil și complicat de pus în practică. Apoi se luase…

Îmi place să cred că lumea se va termina într-o marți. Atunci, când se va fi terminat de tot sau puțin, doar puțin mai înainte, voi fi măsurat marea din priviri și, în stânga mea, un câine își va fi pierdut blana, fir după fir și ar fi trecut, nepăsator, mai departe. Valurile vor fi continuat să se spargă zgomotos de gânduri piatră și vântul ar fi continuat să amestece amintirile între nord, nord – vest și sud. Apoi voi fi tăcut și eu un pic, doar un pic, la intersecția valurilor și, dincolo de tot, mi-aș fi adus aminte că odată, mi-a plăcut să cred că lumea se va termina într-o marți.

Tema săptămânii : „Banca tăcerii”