Vuietul


Literatura ca utopie

În acel moment precis mi-am spus c-o să termin cu visarea. Stăteam pe o bancă improvizată și vanam nori. Era un cer străveziu și dădea să plouă. În satul de la malul mării se luase curentul și, odată cu electricitatea, se oprise și apa. Era cald și mirosea a baltă amestecată cu fier. Un miros amar și niște pete ruginii amestecate cu un nisip de o culoare nedefinita îmi umpleau orizontul. Nisipul nu era fin și prin el crescusera niște plante cu țepi în care, în încercarea disperata de a ajunge mai repede mai aproape de mare, mă intepasem de două ori. Înjurasem discret cu limba lipită de dinții din față și-mi continuasem încăpățânata drumul până la banca din fața mării. Cu mâinile lipite de lemnul scorojit al băncii, privisem îndelung marea și-mi jurasem solemn c-o să termin cu visarea. Inutil și complicat de pus în practică. Apoi se luase…

Vezi articolul original 107 cuvinte mai mult

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.