Paracetamol

Mi-am pierdut viața mea calmă, banală și lipsită de orice perspectivă ieri. Nimeni nu-mi spusese cum e să pierzi așa ceva, drept pentru care, când m-am trezit în marea aceea de cearceafuri îngălbenite, m-am speriat. Nu-mi aduceam aminte mare lucru. Știam cum mă cheamă, cu ce mă ocup și cam atât. Ca să scap de senzația aceea stranie de lipsă de sine, închideam ochii și atunci începeau să mi se perinde, dincolo de pleoape, fragmente din alte vieți. Nu recunoașteam pe nimeni, toate întâmplările acelea ciudate și concentrate care se derulau dincolo de pleoape aveau un sens, o formă, erau construcții perfect raționale și, tocmai din acest motiv, mi se făcea deodată frică și trăgeam de pleoape, să se deschidă, să nu care cumva să mă pierd prin viețile altora. Reușeam cu greu să revin în cearceafurile îngălbenite, deschideam ochii și, ca să nu cumva să cad din nou în nebunia din spatele pleoapelor, priveam tavanul minute în sir, fără să aud, fără să gândesc, fără să simt. Din când în când îmi aminteam fragmente, mici bucăți fără logică din ceea ce părea să fi fost viața mea calmă, banală și lipsită de orice perspectivă, viața mea de dinainte. Din când în când, la intervale neregulate de timp, mi se făcea frig și începeam să tremur și, după ce nu mai tremuram începeam să ard și cădeam din nou în viețile altora, viețile acelea logice, cu întâmplări coerente și final neașteptat, pe care eu nu le-aș fi putut niciodată trăi dacă nu mi s-ar fi întâmplat să mă trezesc în acel morman de cearceafuri îngălbenite. Apoi, când se făcea întuneric, luam două pastile albe, de paracetamol, pe care le înghiteam cu un litru de apă și apoi începeam din nou să tremur și, când nu mai tremuram, poate că adormeam și-mi aduceam aminte de viața mea banală de dinainte dar nu-mi mai amintesc cu precizie dacă așa s-a petrecut în realitate totul.

Azi îmi aduc cu greu aminte de ieri și continui să caut. La al unsprezecelea paracetamol mă voi opri și voi schimba cearceafurile.

Cafea și scrisori

Pe vremuri își făcea, în fiecare dimineață, o cafea neagră, la ibric. Soba, o „vesta” veche, avea două plite negre ce păstrau căldura peste noapte iar podeaua era din scânduri roșii, dreptunghiulare.

Habar nu are de ce își amintește de podea. Nu știe nici cum a făcut legătura dintre plita și podea. Poate i-a adus aminte de podea mirosul de petrol cu care ștergea bunica pe jos? Bunica a murit de ceva ani buni dar mirosul de petrol a rămăs impregnat în scânduri. Așa cum mirosul de cafea proaspăt măcinată a rămăs impregnat în zidurile groase, de cărămidă roșie, și cum mirosul de „eau de Cologne” a rămăs impregnat în fețele de pernă din bumbac.

De ibric nu-și mai amintește mare lucru. Să fi fost roșu? Sau, mai degrabă albastru? Nu mai știe.

Habar nu are care e logica amintirilor și nici care este mecanismul legăturilor dintre ele. Cert este că pe vremuri își făcea, în fiecare dimineață, o cafea neagră, la ibric, pe care o sorbea dintr-o cană neagră, ciobita, în timp ce citea, în revista „Caleidoscop”, poșta redacției.

Scrisese și ea la „poșta redacției” și i se publicase textul: „am 19 ani, sunt dintr-o comună din județul Bihor, și aș vrea să corespondez cu tineri și tinere din toată țara „.

O săptămână de la publicare, începuse să primească scrisori. Zeci de scrisori. I se făcuse chiar jenă de Sandu, poștasul. Când îl vedea apărând la capul străzii, ea dispărea în casă și nu mai ieșea decât când îl auzea plecând. Sandu bolborosea de fiecare dată după ce umplea cutia cu scrisori. Erau zile când teancul de scrisori pe care îl primea era atât de mare încât Sandu se vedea obligat să arunce scrisorile pe după poartă. Le arunca și pleca bombanind. „A înnebunit lumea” spunea, își ștergea cu mâneca transpirația de pe frunte și – și continua tura, până în capul dealului.

După ce pleca Sandu, apărea și ea de după ușa de la intrare și strângea scrisorile. Apoi le citea pe toate, ore în sir. Zilele îi erau în acele vremuri pline de povesti și de oameni, de vieți necunoscute care-și deschideau inima, de noi posibilități. Răspundea și ea, îi plăcea să scrie. Își exersa astfel imaginația, inventând o viață pentru fiecare scrisoare. Nu scrisese niciodată nimănui despre cine era ea cu adevărat, cu ce se ocupa în realitate și ce pasiuni avea. Uneori nici ea nu mai știa cu adevărat cine este. Când i se întâmpla acest lucru, se ridica speriată în oglindă, se recunoștea și se liniștea. Era o fată cu parul rosu, ochii albaștri, purta ochelari și îi plăcea să-și bea cafeaua inventând vieți.

Prima viața inventată fusese a ei. Ii plăcea cafeaua neagră, la ibric, pe care și-o prepara în fiecare dimineață într-un ibric de care nu-și mai aduce aminte, pe o sobă „vesta” veche.

Mucuri

Ajung în stație la fără cinci. Ratez autobuzul, mă sprijin de un stâlp. Stația e goală, banca de plastic e crăpata, pe jos, de jur- împrejurul pungii de gunoi transparente, numai mucuri. Mucuri subțiri cu pete de ruj, mucuri groase, fumate până la capăt, mucuri stinse prematur, mucuri muscate, mucuri de toate felurile.

„Niște nesimțiti” îmi spun.

Apare un tip de nicăieri și mă întreabă cât e ceasul. Revin dintre mucuri și tresar. „Nu știu cât e ceasul” îi răspund apoi privesc din nou mucurile. Vreo cinci, aruncate lângă peretele de plexiglas, par mai vechi decât celalalte. Îmi imaginez scena: un bărbat, la vreo patruzeci de ani, puțin cherchelit, nu foarte cherchelit, o petrecere între colegi, câteva beri, câteva bancuri porcoase, două pahare de vin și „ea”. Ea nu l-a băgat în seamă toată seara, cu toate că el a făcut tot posibilul să iasă în evidență. La unu fără zece, gazda a început să caste. Ostentativ sau nu, ceilalți au înțeles. Ea a chemat un taxi, el s-a decis să ia autobuzul de noapte. Când a ajuns în stație a citit orarul și s-a bucurat că mai avea doar douăzeci de minute de așteptat. Ca să treacă timpul mai ușor, și-a aprins o țigară. Fără să vrea, au început să -i treacă întrebări prin cap. Prin creier. Prin minte. În fine, nu era o persoană foarte culta, dar totuși… Unde dracu’ o fi greșit? De ce era mereu transparent pentru „ele”? Habar nu avea, femeile fuseseră dintotdeauna complicate. Și-a mai aprins o țigară și apoi încă una. La și douăzeci și șapte și-a dat seama că e sâmbătă seara. „La dracu cu orarul de weekend” și-a spus și a scuipat pe lângă punga de gunoi. Apoi și-a mai aprins o țigară și a luat-o ușor spre casă.

„Da, sigur așa a fost” îmi spun. Apoi ridic capul și dau nas în nas cu tipul din stație. Mă întreabă dacă autobuzul numărul patru a trecut. El are chef de conversație, eu n-am, îi răspund sec și mă întorc la mucuri. De plictiseală încep să le număr. Sunt cel puțin cincizeci, dacă nu mai multe. Nu ajung să le număr pe toate, la și zece vine autobuzul. Înainte să urc, sting țigara, arunc mucul dar ratez punga de gunoi.

În stația goală sunt acum cel puțin cincizeci și unul de mucuri și – un tip.

A naibii nesimțita!

În largul mării

De sus părea un punct. Dădea din mâini de mai bine de o oră, simțea că nu mai poate. Părul lung i se înfășurase în jurul ochilor iar apa sărată i se lipise de dinți și îi uscase gâtul..După ce trecuse de stânci nu se mai auzise nimic de ea.

De aproape avea optzeci de kile și nu știa să înoate..

Șezlonguri

Unu : Domnul „așezat cat e de lung” privea marea. Era anotimpul valurilor. Habar nu avea de ce îl chema așa. Până ieri, se numise altfel. În definitiv avea dungi și prestanta dar unora li să nazarisera să-l numească aiurea. Își iubea obârșia și, tocmai de aceea, se hotărâse să facă ceva. Își schimbase numele.

Două : Locuia într-un apartament cu două camere, într-un bloc construit pe vremea comunismului. De pe balcon nu vedea decât alte blocuri. În fiecare seară se așeza în sezlongul vechi își imagina că este la mare. Când pânza veche a șezlongului a cedat, s-a apucat de băutură. Apoi s-a dus.

Șezlongul

Primul șezlong adevărat l-a văzut la treizeci de ani. Mai văzuse scaune în filme dar ăsta nu semăna cu niciunul altul. Stătea întins la soare, verde aprins, și privea marea. A fost dragoste la prima vedere. De atunci nu s-au mai despărțit. Azi plaja e plina de șezlonguri mici, verzi, cu fața la mare.

Plete (2)

Când era mic, i se spunea pletea cel voinic. Avea părul lung și creț și bunica îi făcea codite. La zece ani s-a tuns scurt, la optsprezece ani și -a lăsat mustață iar la douăzeci și doi de ani purta plete. Da, fusese un bărbat frumos. Au mai ciocnit un pahar în cinstea lui, apoi i-au aranjat peruca si au închis cosciugul. Boala îl mancase până la ultimul fir

Plete (1)

Pentru ea, el era un epsilon neglijabil. Pentru el însă, fusese dragoste la prima vedere. De când o întâlnise, nu se mai putuse dezlipi de ea. Pentru că ea avea niște ochi verzi, niște buze moi, un ten neted ca-n palmă, și, mai ales, niște plete lungi, blonde, încântătoare. Era un păduche fericit.