Pe vremuri își făcea, în fiecare dimineață, o cafea neagră, la ibric. Soba, o „vesta” veche, avea două plite negre ce păstrau căldura peste noapte iar podeaua era din scânduri roșii, dreptunghiulare.
Habar nu are de ce își amintește de podea. Nu știe nici cum a făcut legătura dintre plita și podea. Poate i-a adus aminte de podea mirosul de petrol cu care ștergea bunica pe jos? Bunica a murit de ceva ani buni dar mirosul de petrol a rămăs impregnat în scânduri. Așa cum mirosul de cafea proaspăt măcinată a rămăs impregnat în zidurile groase, de cărămidă roșie, și cum mirosul de „eau de Cologne” a rămăs impregnat în fețele de pernă din bumbac.
De ibric nu-și mai amintește mare lucru. Să fi fost roșu? Sau, mai degrabă albastru? Nu mai știe.
Habar nu are care e logica amintirilor și nici care este mecanismul legăturilor dintre ele. Cert este că pe vremuri își făcea, în fiecare dimineață, o cafea neagră, la ibric, pe care o sorbea dintr-o cană neagră, ciobita, în timp ce citea, în revista „Caleidoscop”, poșta redacției.
Scrisese și ea la „poșta redacției” și i se publicase textul: „am 19 ani, sunt dintr-o comună din județul Bihor, și aș vrea să corespondez cu tineri și tinere din toată țara „.
O săptămână de la publicare, începuse să primească scrisori. Zeci de scrisori. I se făcuse chiar jenă de Sandu, poștasul. Când îl vedea apărând la capul străzii, ea dispărea în casă și nu mai ieșea decât când îl auzea plecând. Sandu bolborosea de fiecare dată după ce umplea cutia cu scrisori. Erau zile când teancul de scrisori pe care îl primea era atât de mare încât Sandu se vedea obligat să arunce scrisorile pe după poartă. Le arunca și pleca bombanind. „A înnebunit lumea” spunea, își ștergea cu mâneca transpirația de pe frunte și – și continua tura, până în capul dealului.
După ce pleca Sandu, apărea și ea de după ușa de la intrare și strângea scrisorile. Apoi le citea pe toate, ore în sir. Zilele îi erau în acele vremuri pline de povesti și de oameni, de vieți necunoscute care-și deschideau inima, de noi posibilități. Răspundea și ea, îi plăcea să scrie. Își exersa astfel imaginația, inventând o viață pentru fiecare scrisoare. Nu scrisese niciodată nimănui despre cine era ea cu adevărat, cu ce se ocupa în realitate și ce pasiuni avea. Uneori nici ea nu mai știa cu adevărat cine este. Când i se întâmpla acest lucru, se ridica speriată în oglindă, se recunoștea și se liniștea. Era o fată cu parul rosu, ochii albaștri, purta ochelari și îi plăcea să-și bea cafeaua inventând vieți.
Prima viața inventată fusese a ei. Ii plăcea cafeaua neagră, la ibric, pe care și-o prepara în fiecare dimineață într-un ibric de care nu-și mai aduce aminte, pe o sobă „vesta” veche.
Abisuri 