Impresiile se lipesc
In functie de perceptii
Contextuale
Apoi analizeaza
Cu lux de amanunte
Posibilitatile
Impresiile se lipesc
In functie de perceptii
Contextuale
Apoi analizeaza
Cu lux de amanunte
Posibilitatile
Avea un ras imposibil de trecut cu vederea, cand o apuca, ceilalti taceau, obligati sa o asculte. Ascultand-o, ii incerca mai intai un zambet timid venit de cine stie unde pe care unii il ignorau iar altii il inghiteau in sec. Apoi toti isi vedeau mai departe de ale lor. Pana la urmatorul hohot. Si asa mai departe.
Uneori gandurile se opresc
La mijlocul frazelor
Si apoi fac pe inteleptele
Atat cat le permite
Experienta.
Dimineata se asternuse ca de obicei timida si in linie dreapta, colorand in nuante de gri oameni, locuri, obiceiuri.
Usile se deschideau si se inchideau in voie, inca de capul lor, oamenii in jachete galbene dormitau si ei, inca in plata Domnului intr-un ritm deja uzat : “doi pasi inainte, doi pasi la stanga, doi pasi pauza.”
Cineva lasase o usa deschisa si acum unii dadeau sa intre si altii dadeau sa iasa. Oameni cu jachete galben-fosforescent incercau sa intretina ordinea asezandu-se exact de-a curmezisul intrarii si sperand probabil din tot sufletul ca hazardul va face restul. Asezati astfel de-a curmezisul strigau cat ii tineau plamanii “lasati sa coboare!”, oamenii buluc se holbau la vestele lor fosforescente si isi continuau imperturbabili inaintarea.
Pe zi ce trece palpez pierderile intr-un mod din ce in ce mai apasat, provocand textura firului, palpand calitatea tesaturii, comparand-o la nesfarsit cu calitati posibil inferioare si imaginand, tot la nesfarsit, planuri de viitor.
As putea schita detalii, as putea detalia schite. As putea comunica prin semne gusturi si impresii, as putea impresiona semnalizand prezente gustative. As putea in fel si chip. Citește în continuare „Caut!”
„O să mor singură” îmi spunea , „toţi murim singuri” îi răspundeam, tăcea un moment şi apoi rectifica „da, probabil că ai dreptate, e mult mai important să nu trăim singuri „.
Ea era singură cuc de ceva vreme bună, în fiecare dimineaţă pleca în aceeaşi direcţie, acelaşi traseu, aceleaşi gânduri, aceleaşi culori. Îşi făcea treaba conştiincios, de vreo zece ani cam aceeaşi treaba, aceleaşi acţiuni cam în aceaşi ordine în cam aceleaşi intervale de timp. Egale. Apoi o lua în direcţie inversă, cât mai repede cu putinţă, număra momentele căutând în privirile necunoscuţilor acel “ceva” care ar fi putut-o scoate din şirul ordonat în care se deplasa parcă împinsă cu forţă săptămână după săptămână.
Timpul trecea îngroşând teancul de criterii, privirile din jur îi păreau din ce în ce mai searbade şi mai banale, într-o incompatibilitate din ce în ce mai completă cu idealurile ei bine garnisite de atâta aşteptare.
Nu găsea şi totuşi continua să caute. Se încăpăţâna să caute eliminând rând pe rând orice urmă de oportunitate chiar şi eventual probabilă. În fiecare zi, în aceaşi direcţie şi contra-directie, analiza priviri şi senzaţii, zâmbete şi impresii, le nota pe fiecare şi apoi aduna notele, una câte una. Nu ajungea niciodată la un total acceptabil. Lăsate de capul lor, pretenţiile o luaseră razna, din ce în ce mai confortabil aşezate în teancul de criterii.
Aşteptarea îi devenise ca o a doua natură, o plapumă apăsătoare şi totuşi confortabilă. Ascunsă în faldurile-i călduroase evita până şi ocaziile picate din cer, argumentând cu motive valabile. Motivele îi deveniseră joacă de copii, le găsea cu uşurinţa celui în permanenţă defensivă alegându-le în funcţie de context şi vehemenţă cerută.
O contactam din când în când, o întrebam de sănătate, ne amuzam de starea lucrurilor, îi dădeam ceva sfaturi, aceleaşi sfaturi de fiecare dată, îmi răspundea políticos cu motive valabile şi apoi lăsam timpul să mai treacă puţin.
Ultima oară îmi promisese că va lăsa iarna să treacă. Şi eram convinsă că va trece.
Disecand timpul la intamplare am cazut la un moment dat fara sa vreau peste un minut rebel pe care m-am decis sa-l exploatez la maximum. De atunci tot exploatez minutul si sunt decisa sa continui pana la ultimul lui suflu, storcandu-l de orice strop de putere si amuzandu-ma teribil in rolul pisicii tarcate ce savureaza linistita mirarea vadit afisata de hoarda de «soareci fara voie» din jur.
Imi priveam duios cizmele negre imblanite, taman bune pentru « iernile grele din Romania » incercand sa-mi ascund tristetea matinala intr-un oftat de zile mari : « nu mai sunt vremurile in care lucrurile erau facute sa dureze zeci de ani ». Inaintam incet prin aparaia semi dezghetata evitand cu delicatete trotuarele in panta si numarand stropii interiori blanitei gri lipite meticulos de pielea neagra. In fata mea oamenii inaintau in sir fara sa-si dea seama de sir, fara sa contesteze directia. Aceiasi oameni, aceleasi siruri, aceeasi directie, aceeasi nepasare matinala. Cinci zile din sapte, procent acceptabil, doar doua exceptii, din ce in ce mai uniforme.