Sirul

Imi priveam duios cizmele negre imblanite, taman bune pentru « iernile grele din Romania » incercand sa-mi ascund tristetea matinala intr-un oftat de zile mari : « nu mai sunt vremurile in care lucrurile erau facute sa dureze zeci de ani ». Inaintam incet prin aparaia semi dezghetata evitand cu delicatete trotuarele in panta si numarand stropii interiori blanitei gri lipite meticulos de pielea neagra. In fata mea oamenii inaintau in sir fara sa-si dea seama de sir, fara sa contesteze directia. Aceiasi oameni, aceleasi siruri, aceeasi directie, aceeasi nepasare matinala. Cinci zile din sapte, procent acceptabil, doar doua exceptii, din ce in ce mai uniforme. 

Undeva in stanga spate cineva incerca sa se lase de fumat fara prea mare succes. Incercarea-i era insa salutara, incercarile respecta sirul si tendinta genrala luand cu usurinta locul exceptiilor, batalie mare, oamenii inchid doar ochii si asteapta sa treaca. 

Tusea din stanga spate imi amintea de peronul lui Paler. De mlastina lui Paler. De metafora pustiului.  Ascultand incercarea inca exceptionala imi spuneam ca, odata prisa esenta metaforei, putoarea devine respirabila, permitand cativa pasi in afara sirului. Pana la urmatoarea balta, pana la urmatorul impact cu inesteticul apei statute.

Pana la urmatorul pas cand inesteticul se va trezi inghitit de esteticul normalitatii.   

Inaintam in afara sirului, in spatele sirului, in ritmul meu, adoram inca tenditele putin contra, vizibile, neaose, estice. O specificitate contestabila si contestata intr-un dezacord amuzant, jocul de-a soarecele si pisica, din cand in cand soarece, din cand in cand pisica, rolurile nu sunt pe viata, cine poate extrage esenta concluziei isi poate permite luxul unei non-metafore din cand in cand. Asa-i in viata, jocul n-are reguli batute in cuie, rugina macina.

Imi priveam duios cizmele negre imblanite si imi parea bine ca ninsese, devenisem deodata putin altfel si asta spunea multe.