„O să mor singură”  îmi spunea , „toţi murim singuri” îi răspundeam, tăcea un moment şi apoi rectifica „da, probabil că ai dreptate, e mult mai important să nu trăim singuri „.

Ea era singură cuc de ceva vreme bună, în fiecare dimineaţă pleca în aceeaşi direcţie, acelaşi traseu, aceleaşi gânduri, aceleaşi culori. Îşi făcea treaba conştiincios, de vreo zece ani cam aceeaşi treaba, aceleaşi acţiuni cam în aceaşi ordine în cam aceleaşi intervale de timp. Egale. Apoi o lua în direcţie inversă, cât mai repede cu putinţă, număra momentele căutând în privirile necunoscuţilor acel “ceva” care ar fi putut-o scoate din şirul ordonat în care se deplasa parcă împinsă cu forţă săptămână după săptămână.

Timpul trecea îngroşând teancul de criterii, privirile din jur îi păreau din ce în ce mai searbade şi mai banale, într-o incompatibilitate din ce în ce mai completă cu idealurile ei bine garnisite de atâta aşteptare.

Nu găsea şi totuşi continua să caute. Se încăpăţâna să caute eliminând rând pe rând orice urmă de oportunitate chiar şi eventual probabilă. În fiecare zi, în aceaşi direcţie şi contra-directie, analiza priviri şi senzaţii, zâmbete şi impresii, le nota pe fiecare şi apoi aduna notele, una câte una. Nu ajungea niciodată la un total acceptabil. Lăsate de capul lor, pretenţiile o luaseră razna, din ce în ce mai confortabil aşezate în teancul de criterii.

Aşteptarea îi devenise ca o a doua natură, o plapumă apăsătoare şi totuşi confortabilă. Ascunsă în faldurile-i călduroase evita până şi ocaziile picate din cer, argumentând cu motive valabile. Motivele îi deveniseră joacă de copii, le găsea cu uşurinţa celui în permanenţă defensivă alegându-le în funcţie de context şi vehemenţă cerută.

O contactam din când în când, o întrebam de sănătate, ne amuzam de starea lucrurilor, îi dădeam ceva sfaturi, aceleaşi sfaturi de fiecare dată, îmi răspundea políticos cu motive valabile şi apoi lăsam timpul să mai treacă puţin.

Ultima oară îmi promisese că va lăsa iarna să treacă. Şi eram convinsă că va trece.