O insulă pustie

Îşi pierduse jumătatea undeva în ochii oamenilor pe langă care trecea, se pierduse printre gândurile oamenilor pe lângă care trecea, oamenii nu o priveau, treceau, se duceau într-ale lor, oamenii nu aveau timpul necesar „întâlnirii”, ea le simţea absenţa în umbra trecerii, o adiere blândă, o poveste golită de conţinut, o blândă poveste adiată în patru zări, îşi pierduse interesul pentru poveştile oamenilor, nu le simţea decât umbra îndărătul trecerii, îşi pierduse forţa de a trece peste aparenţele trecerii, isi pierduse rezonanţa cu umbrele ascunse dincolo de aparenţa trecerii, îşi pierduse jumătatea şi odată cu ea se pierduse pe ea, se lăsase să treacă ne-intenţionat dezinteresată, să se scurgă pic cu pic până la picul final, devenise asemănarea supremă cu oamenii, se lăsase contopită cu oamenii, ameţită de oamenii şi poveştile lor goale, se lăsase invadată de oameni şi vieţile lor minabile, se năruise pic cu pic între vieţile minabile ale oamenilor, devenise la rândul ei minabilă, o poveste comună, cusută cu aţă albă, fără scop precis şi fără scenariu prealabil, se lăsase dusă de curentul oamenilor, mai întâi o jumătate, pe urmă o a doua jumătate. Se pierduse de tot în mijlocul oamenilor.

Continuă să citești O insulă pustie

Ea trăia cu „senzaţia că”

Stătea agăţată de o bară, se ţinea şubred cu un deget strâmb de bară, scotocea puţin până găsea, scutura un pic, o dată, de două ori, privea duios tubul alb, îi scotea dopul, apăsa, ţinea apăsat timp de câteva secunde bune, scutura puţin şi apoi presăra, câte puţin pe fiecare buclă, puţin la stânga, puţin la dreapta, un pic, doar un pic pe centru, căuta dopul, punea dopul, deschidea geanta, băga tubul, căuta pieptenul, privea pieptenul, curăţa pieptenul, schimba degetul, prindea bara, privea amar omul din stânga, se trăgea putin să lase oamenii să treacă, ţinea pieptenul între două bucle, trăgea până la capăt, re-începea, o dată, de două ori, părăsea bara puţin, doar puţin, călca fără să vrea în stânga, cerea scuze în stânga, căuta geanta, lua pieptenul, îndesa pieptenul în geantă, căuta rujul, căuta oglinda, nu găsea oglinda, găsea rujul, apuca rujul, deschidea rujul, îşi imagina conturul buzelor, găsea buzele cu vârful gândului, apăsa rujul, aplica rujul, greşea traiectoria, nu ştia, oamenii zâmbeau, oamenii râdeau, oamenii treceau, ea cobora la prima fără să ştie, fără să bănuiască, ea cobora la prima cu geantă cu tot, cu ruj şi pieptene şi tub cu tot, ea se imagina, ea întorcea zâmbete, ea trăia cu „senzaţia că”.

Nuca şi lupa

Era vorba despre o nucă, un pahar şi o lupă.

Nuca îşi dezbrăca miezul prin albul-plastic. Paharul nu opunea nici o rezistenţă. Lupa capta imaginea batjocorindu-i ridurile. Ridurile zâmbeau hidos, pe dos. Oamenii priveau ciudat şi-şi imaginau multe. Soarele bătea gros şi nimeni nu avea dreptate.

În definitiv, reclama e sufletul comerţului.

La origine un fapt divers povestit de Raluca Feher :

„Ieri, la metrou la Piata Victoriei, o domnita de sorginte rroma statea de straja linga masuta plianta pe care expusese urmatorul aranjament de marfuri oferite spre vanzare: pahare de plastic pline cu nuci si, intercalat, lupe. Lupe d-alea de marit, nu femininul de la lupi, cum ar crede Vanghelie. Ce sa insemne ikebana respectiva? Nuci si lupe. Sa fie simbolul unei noi aliante populare?”

Sentimentul literei desprinse de cuvânt

Rupea zilele în momente, zeci de momente, apoi sorta momentele pe culori, gri-ul cu gri-ul, verdele cu verdele, mirosea apoi fiecare culoare în parte şi-i nota sentimentele, existau sentimente reci, existau sentimente roz, existau sentimente ploi, existau o groază de sentimente, un volum practic ilimitat de sentimente, existau şi acele sentimente nuanţă, sentimente la intersecţia a două culori, trei culori şi mai existau şi sentimentele pauză, sentimentele spaţiu, sentimentele week-end.

Continuă să citești Sentimentul literei desprinse de cuvânt

Mă uit la oameni cum uită de ei

Mă uit la oameni cum uită de ei, se pierd în semnele celorlalţi convinşi de autenticitatea semnului, mă uit la oameni şi mă pierd printre gesturile lor, printre vorbele lor fără sens, direcţie aleatoare, un pic la stânga, un pic la dreapta, ce contează impresia generală, oamenii se încred în semne, semnele le definesc mişcările, micile mişcări aleatoare, un tot dezechiibrat, mă uit la oamenii şi-mi număr greselile, nu-mi ajung degetele, cer cu împrumut de la omul cu nasul lung, omul cu nasul lung n-are să-mi dea, omul cu nasul lung are şi el greşelile lui, multe, late, mă uit la oameni şi mă pierd printre gesturile lor, semnificaţii răvăşite de demoni în faşă, mă uit la oameni şi nu mai înţeleg nimic, îi întreb din ochi pe oameni „unde v-aţi pierdut direcţia?” oamenii îmi fac semne aleatoare, oamenii dau impresii greşite, le număr greşelile dar nu-mi ajung degetele, cer cu împrumut de la omul cu nasul lung, omul cu nasul lung se face că plouă, omul cu nasul lung îmi ignoră lipsurile, eu trag concluzii pripite şi continui să mă pierd. Printre oameni şi semne. Printre semnificaţii şi direcţii aleatoare. Mă uit la oameni cum uită de ei, îmi fac cruce şi plec.