Raymond Spartacus înainta încet. Îi era frică de spirite. Se trezise brusc, fără să vrea, simţise stropul scurgându-se leneş, atinsese stropul, îi simţise povestea stropului, povestea stropului vorbea despre o călătorie magică, dincolo de timpuri, peste timpuri.
Citește în continuare „Prelungirea “eu-ului” dincolo de timpuri”
Text mutat aici
Mutat aici
Oamenii măsurau Pământul din cap până-n picioare, oamenii îşi puneau întrebări diverse, unii încercau să-i dea o formă precisă, alţii renunţau, eu constatam doar pantofii oamenilor, pantofi de tot felul, direcţii aleatoare, vârfuri ascuţite înţepând direcţii aleatoare.
Aştept să coboare toţi, până la ultimul, mulţi, foarte mulţi alţii trec pe lângă mine ca pe lângă un abur, le adresez câteva vorbe de duh în gând, mă declar – tot în gând – omul cel mai politicos de pe Pământ, omul cel mai civilizat, cel mai bine crescut, satisfăcută intru, mă agăţ de o bară evitând căderea – se pornise între timp trenul – ochesc un loc (încă) neocupat, mă avânt înspre, mă aşez cuminte cu genunchii strânşi frumos, un paralelism involutar de o estetică vizuală nemaiîntalnită, apuc de sacul negru şi-l aşez şi pe el la fel de estetic, la fel de involuntar, închid ochii şi încerc să număr staţiile, nu ajung nici măcar la prima, simt o prezenţă, deschid ochii şi disting o gentuţă roşie cu un slogan alb , citesc „Coca Cola” pe un fond rosu, ridic puţin ochii şi dau de nişte bucle negre, unsuroase, o cărare pe mijloc şi o mică mustaţă.
Citește în continuare „Cărare pe mijloc şi genunchi paraleli”
Se întreba de multe ori „de ce” , „de unde şi până unde” o astfel de întâmplare, prin ce circumstanţe ascunse, prin ce sfori trase de unii şi de alţii o astfel de direcţie, un astfel de sentiment al depăşirii unui prag ne-anunţat, „de unde şi până unde” ideea tranziţiei dintr-un punct cunoscut într-un alt punct, mai puţin ştiut, se întreba de multe ori cât de real poate fi sentimentul unicităţii, singularitatea celui ce constată o stare, un fapt, o întâmplare, se întreba de multe ori „de unde şi până unde” ignoranţa celorlalţi de a observă detaliile la lupă, de a le analiza tendinţa, de a le aprecia semnificaţia şi a le prevede următoarea mutare, se întreba de multe ori dacă semnele, vizibile sub lupa mai întotdeauna la dispoziţie, acolo, aproape de inimă, se întreba dacă semnele dezgroapă cu adevărat semnificaţii.
Dincolo de retorica evidentă, continua să sape.
(Roman utopic – Criminalistul)
Să zicem că se poate orice, de la convigerea fiecăruia în dreptatea proprie până la lăcătele auto-impuse, vizibile sau nu pe care fiecare le purtăm cu ştiinţă sau cu mai puţină ştiinţă. Să zicem că orice propunere e acceptată atâta vreme cât îşi respectă propria verticalitate, să zicem că, verticali în dreptăţile noastre ne trezim deodată în contradicţie unii cu alţii, tu cu dreptatea ta, eu cu dreptatea mea, el, ea cu dreptăţile lor. Să zicem că există o vârstă interioară de la care începând originea unor anumite concepte isi pierde sensul, să zicem că eu nu sunt încă la vârsta aceea, să zicem că eu doar constat că unii ajung mai repede la vârsta aceea.
Îşi pierduse jumătatea undeva în ochii oamenilor pe langă care trecea, se pierduse printre gândurile oamenilor pe lângă care trecea, oamenii nu o priveau, treceau, se duceau într-ale lor, oamenii nu aveau timpul necesar „întâlnirii”, ea le simţea absenţa în umbra trecerii, o adiere blândă, o poveste golită de conţinut, o blândă poveste adiată în patru zări, îşi pierduse interesul pentru poveştile oamenilor, nu le simţea decât umbra îndărătul trecerii, îşi pierduse forţa de a trece peste aparenţele trecerii, isi pierduse rezonanţa cu umbrele ascunse dincolo de aparenţa trecerii, îşi pierduse jumătatea şi odată cu ea se pierduse pe ea, se lăsase să treacă ne-intenţionat dezinteresată, să se scurgă pic cu pic până la picul final, devenise asemănarea supremă cu oamenii, se lăsase contopită cu oamenii, ameţită de oamenii şi poveştile lor goale, se lăsase invadată de oameni şi vieţile lor minabile, se năruise pic cu pic între vieţile minabile ale oamenilor, devenise la rândul ei minabilă, o poveste comună, cusută cu aţă albă, fără scop precis şi fără scenariu prealabil, se lăsase dusă de curentul oamenilor, mai întâi o jumătate, pe urmă o a doua jumătate. Se pierduse de tot în mijlocul oamenilor.
Stătea agăţată de o bară, se ţinea şubred cu un deget strâmb de bară, scotocea puţin până găsea, scutura un pic, o dată, de două ori, privea duios tubul alb, îi scotea dopul, apăsa, ţinea apăsat timp de câteva secunde bune, scutura puţin şi apoi presăra, câte puţin pe fiecare buclă, puţin la stânga, puţin la dreapta, un pic, doar un pic pe centru, căuta dopul, punea dopul, deschidea geanta, băga tubul, căuta pieptenul, privea pieptenul, curăţa pieptenul, schimba degetul, prindea bara, privea amar omul din stânga, se trăgea putin să lase oamenii să treacă, ţinea pieptenul între două bucle, trăgea până la capăt, re-începea, o dată, de două ori, părăsea bara puţin, doar puţin, călca fără să vrea în stânga, cerea scuze în stânga, căuta geanta, lua pieptenul, îndesa pieptenul în geantă, căuta rujul, căuta oglinda, nu găsea oglinda, găsea rujul, apuca rujul, deschidea rujul, îşi imagina conturul buzelor, găsea buzele cu vârful gândului, apăsa rujul, aplica rujul, greşea traiectoria, nu ştia, oamenii zâmbeau, oamenii râdeau, oamenii treceau, ea cobora la prima fără să ştie, fără să bănuiască, ea cobora la prima cu geantă cu tot, cu ruj şi pieptene şi tub cu tot, ea se imagina, ea întorcea zâmbete, ea trăia cu „senzaţia că”.
Am fost iniţial un zero
Tăiat în patru părţi
De egală importantă
Apoi m-am desfăcut
În mai multe felii
Şi m-am împărţit
Inegal
Abisuri 