Prelungirea “eu-ului” dincolo de timpuri

Raymond Spartacus înainta încet. Îi era frică de spirite. Se trezise brusc, fără să vrea, simţise stropul scurgându-se leneş, atinsese stropul, îi simţise povestea stropului, povestea stropului vorbea despre o călătorie magică, dincolo de timpuri, peste timpuri.

Continuă să citești Prelungirea “eu-ului” dincolo de timpuri

Reclame

Îmi caut ceasul

Mi se parea că a stat timpul în loc, nu, nu-l mai trasesem de câteva zile, mă săturasem să tot învârt la butonul ăla ruginit, mi se impregnau degetele cu un portocaliu macabru, încercam să-l şterg rapid cu un şerveţel de hartie alb, mototolit de atâtea ştergeri, nu reuseam, portocaliul persista, în pofida dorinţei, în pofida gestului apăsat. Doborâtă de persistenţa culorii am decis să las lucrurile să se întâmple precum trebuiau să se întâmple, să nu mai intervin în întâmplarea lucrurilor, am decis să mă desprind de buton, cu degete cu tot şi să plec, să fug cât mă vor ţine pingelele, departe, cât mai departe de butoane cu iz portocaliu, departe de tot si de toate, departe de timp, amestecată în timp.

Continuă să citești Îmi caut ceasul

Măsurători

Oamenii măsurau Pământul din cap până-n picioare, oamenii îşi puneau întrebări diverse, unii încercau să-i dea o formă precisă, alţii renunţau, eu constatam doar pantofii oamenilor, pantofi de tot felul, direcţii aleatoare, vârfuri ascuţite înţepând direcţii aleatoare.

Continuă să citești Măsurători

Cărare pe mijloc şi genunchi paraleli

Aştept să coboare toţi, până la ultimul, mulţi, foarte mulţi alţii trec pe lângă mine ca pe lângă un abur, le adresez câteva vorbe de duh în gând, mă declar – tot în gând – omul cel mai politicos de pe Pământ, omul cel mai civilizat, cel mai bine crescut, satisfăcută intru, mă agăţ de o bară evitând căderea – se pornise între timp trenul – ochesc un loc (încă) neocupat, mă avânt înspre, mă aşez cuminte cu genunchii strânşi frumos, un paralelism involutar de o estetică vizuală nemaiîntalnită, apuc de sacul negru şi-l aşez şi pe el la fel de estetic, la fel de involuntar, închid ochii şi încerc să număr staţiile, nu ajung nici măcar la prima, simt o prezenţă, deschid ochii şi disting o gentuţă roşie cu un slogan alb , citesc „Coca Cola” pe un fond rosu, ridic puţin ochii şi dau de nişte bucle negre, unsuroase, o cărare pe mijloc şi o mică mustaţă.

Continuă să citești Cărare pe mijloc şi genunchi paraleli

La sapă !

Se întreba de multe ori „de ce” , „de unde şi până unde” o astfel de întâmplare, prin ce circumstanţe ascunse, prin ce sfori trase de unii şi de alţii o astfel de direcţie, un astfel de sentiment al depăşirii unui prag ne-anunţat, „de unde şi până unde” ideea tranziţiei dintr-un punct cunoscut într-un alt punct, mai puţin ştiut, se întreba de multe ori cât de real poate fi sentimentul unicităţii, singularitatea celui ce constată o stare, un fapt, o întâmplare, se întreba de multe ori „de unde şi până unde” ignoranţa celorlalţi de a observă detaliile la lupă, de a le analiza tendinţa, de a le aprecia semnificaţia şi a le prevede următoarea mutare, se întreba de multe ori dacă semnele, vizibile sub lupa mai întotdeauna la dispoziţie, acolo, aproape de inimă, se întreba dacă semnele dezgroapă cu adevărat semnificaţii.

Dincolo de retorica evidentă, continua să sape.

(Roman utopic – Criminalistul)

Forţa propriului contra-exemplu

Să zicem că se poate orice, de la convigerea fiecăruia în dreptatea proprie până la lăcătele auto-impuse, vizibile sau nu pe care fiecare le purtăm cu ştiinţă sau cu mai puţină ştiinţă. Să zicem că orice propunere e acceptată atâta vreme cât îşi respectă propria verticalitate, să zicem că, verticali în dreptăţile noastre ne trezim deodată în contradicţie unii cu alţii, tu cu dreptatea ta, eu cu dreptatea mea, el, ea cu dreptăţile lor. Să zicem că există o vârstă interioară de la care începând originea unor anumite concepte isi pierde sensul, să zicem că eu nu sunt încă la vârsta aceea, să zicem că eu doar constat că unii ajung mai repede la vârsta aceea.

Continuă să citești Forţa propriului contra-exemplu