Lună: aprilie 2019

@ Aldric RIVAT

În orașul fără nume se hotărâse să plece în ultimul moment. Ajunsese la destinație după un zbor cu ceva tubulențe, neanunțate de pilot, o sticlă de vin alb răsturnată pe un covor albastru și o întârziere de o oră justificată de traficul infernal.

Totul avea o explicație. Până și nevoia de aer după 10 ture deasupra mării avea o explicație. Simțea că se sufocă, acolo sus. Îi lipseau câmpiile infinite și munții ascunși în spatele copacilor. În satul ei din Ardeal venise primăvara, acolo sus, printre nori, totul era infinit de departe și relativ incert.

Citește în continuare „Un zbor cu ceva tubulențe” →

Strada e udă flească și dă semne de gripă. Când tușește, crează cascade din streșini și o doare în cot de toți ceilalți. Când strănută, o face cu toți dinții și apa stătută din băltoace molipsite la rândul lor,  tresare.

Din când în când, involuntar, împroască cu nesaț trecători singuratici pierduți de dragul artei. Trotuare gri se inclină respectuos spre stânga și scurgeri îmbibate privesc în zare. Oameni subțiri plimbă umbrele pătrate cu dungi portocali și picuri rotunzi și deși cad printre.

Plouă des și contagios în ultimul timp și molima e mare. Praful și-a luat lumea în cap, dispărand  în neantul aburit de…

Urmarea aici

Odată te-a ciupit ceva. Era o zi caniculară de vară și păianjenii umblau de capul lor printre dunele de pământ adunate la ultima ploaie. Nu știai exact ce, nu știai exact cum, presupuneai doar când. Atunci, undeva între buruiana numărul unu’ și buruiana număru’ doi.

Aveai niște mănusi albe, cu degete subțiri, material de calitate inferioară, panză îmbâcsită de noroi și nu simtisei intepătura. Observaseși doar locul, câteva ore bune după și simțiseși, da, mai ales simțiseși veninul împrăstiindu-se câte puțin la fiecare atingere.

Continuarea aici

Cine sunt ?  Mai multe aici 

(încet – încet Abisurile.com vor deveni abisuri.com,  ne mutăm împreună ? )

 

Am două direcții, două lumi, un număr impresionant de granițe de trecut, un șir nesfârșit de spații de umplut dar, uneori, tac. Sunt infinit de posibilă și incredibil de dincolo de toate. Mă găsești când te aștepți mai puțin și mă cauți uneori degeaba. Sunt în prelungirea tuturor și-n spatele celorlalte.

Cine sunt?

Pentru că îmi place atât de mult să fiu, vă invit să mă descoperiți și cumva altfel:

Aici, un altfel de blog

@ Kunj Parekh

Stau pe-o margine de secol și mătur timpul cu privirea. Între două veșnicii ațipesc pe-o parte și cobor. De jos totul pare posibil, inclusiv norii. Testez senzația pamântului sub tălpi și regret amplitudinea uitării. Definiția pierderii de sine este cumva departe, cumva degeaba, cumva de tot. Și totuși continui să simt, continui să tac , continui să calc inimi însângerate pe tocuri ascuțite, continui să cred. Dincolo de mine, veșnicia își face de cap într-o perfectă armonie cu tot restul.

Cine sunt ?

În dimineața aceea ma trezisem supărată pe viață. Din cauza ceții sau, poate din alte multe cauze perfect justificate de un detaliu oarecare, vizibil cu ochii mintii dar complet nesemnificativ, imi luasem gandurile  cu tine cu tot și cautasem la nesfârșit o zare. Drept în față, un gard, și, dincolo de gard, doar ceața.

În rest, niște vrăbii zgribulite, un limax înghețat pe o alee îngustă și multe frunze moarte. Mirosea a ceva de demult și de foarte departe. Senzația străpungea tâmple vestejite de ani și dădedea impresia că. 

Apoi, dimineața se termina atât de repede încât nu mai știam nici cât de mult și nici până unde. 

Sunt alb și plat și drept, sunt un infinit de posibilități și nimic concret nu se leagă. As da până la ultimul cuvânt să fie, până la ultimul fragment să existe, până la ultima lacrimă să mă mai simtă. Sunt un câmp de semnificații și o mare adâncă de idei. Fac valuri mici  și spuma fina a dimineții străpunge gânduri cu viteza suntelui. Tresar, sunt alb și plat și drept, sunt infinit de mare și extrem de îngust, sunt aer și nori și ploi și străduțe înguste se termină brusc acolo unde încep toate, amestecate, de la bun început. Dincolo de mine o primăvară infinită ploua flori și ziua abia începe.

Cine sunt?

 

Ieri am pierdut o frunză și am plâns…

Sunt o nuanță printre multele altele. Am fost aproape praf și am devenit din când în când culoare. Privesc lumea din spatele unei ferestre mari și sorb secundele la intervale regulate de timp. Trăiesc intre doua frunze și trec odată cu ploile. Cad petala și cresc odată cu ploile. Picuri reci se scurg râuri și, din când în când, îmbătrânesc…

Cine sunt?