@ Aldric RIVAT
În orașul fără nume se hotărâse să plece în ultimul moment. Ajunsese la destinație după un zbor cu ceva tubulențe, neanunțate de pilot, o sticlă de vin alb răsturnată pe un covor albastru și o întârziere de o oră justificată de traficul infernal.
Totul avea o explicație. Până și nevoia de aer după 10 ture deasupra mării avea o explicație. Simțea că se sufocă, acolo sus. Îi lipseau câmpiile infinite și munții ascunși în spatele copacilor. În satul ei din Ardeal venise primăvara, acolo sus, printre nori, totul era infinit de departe și relativ incert.
Fusese un zbor cu ceva tubulențe dar aterizaseră, într-un final, pe un aeroport săturat. Dacă ar fi fost să-și amintească ceva din toată acea nebunie, și-ar fi amintit marea. Apoi, țărmul, norii și stelele. Numărul infinit de cercuri pe deasupra lor. Frica din […] continuarea aici
Note : în timp , abisurile se muta încet – încet într-o nouă casă. Dacă doriți să vă mutați odată cu ele, vă invit să vă abonați la noul blog.
Abisuri 