Unde duc aceste scări?

Să urci până îți vezi visul cu ochii, așa o învățase bunica. Îi era frică să viseze, dar încercase. Orașul îi plăcuse imediat. Era traversat de un fluviu, avea străzi largi și magazine multe. Îi plăcea mirosul de baghete proaspete și gustul delicat al brânzeturilor maturate. Răspunsese unui anunț din ziar, o acceptaseră, demisionase, își cumpărase două valize și un bilet aller, își luase la revedere de la toți și apoi urcase în autobuzul către aeroport. Două trepte, nu mai mult. Îi era frică de înălțimi.

Pe raft

Când era mică citea ore în șir, rezemată de părul din gradina din spatele casei. Nu-i plăceau oameni. Erau ori prea răi ori prea triști, ori prea mincinoși pentru ea. Ca să uite de oameni, își construise lumea ei perfectă în care evada din când în când, legănată de vreo poveste. În lumea ei locuia într-un raft plin cu cărți. Cărțile nu puteau fi rele. Cu cărțile putea purta monologuri interminabile, se putea contrazice și își putea imagina tot felul de lucruri.

Apoi a crescut.

***  

Fetița a ieșit din fugă din casa bunicii, îi era și frig și frică dar, mai ales, îi era silă de lup. Era costeliv și mirosea a tutun. A trântit ușa cam tare, fără să vrea, și a spart o fereastră dar nu s-a întors  să vadă cât de  mare era paguba. A luat-o la fugă, pur și simplu, prin pădure până s-a împiedicat de o ferigă și a căzut. Nu s-a lovit dar i s-a făcut și mai frică și nu i-a mai păsat nici de rochița roșie și nici de pantofiorii de lac, nu s-a mai gândit c-o s-o certe mami, s-a ridicat cât a putut de repede și a continuat să fugă până în primul luminiș.   

Femeia o văzuse pe fetiță de când căzuse, știa că se va opri în luminiș. Era prea obosită ca să poată fugi incontinuu până în oraș. I-a ieșit în față și a făcut-o să se oprească brusc. Era convinsă că a speriat-o de moarte. Fetița aproape că plângea când și-a ridicat ochii spre femeie.  

–             Ce cauți tu fetiță singură în pădure la ora asta? Părinții tăi stiu unde eșți? E normal să hălăduieșți de nebună prin pădure de una singură? Nu știi că umblă tot felul de oameni ? Daca te răpea cineva?

Cu toate că a întrebat-o pe cel mai mieros ton cu putință, fetiță a privit-o cu ochii ei mari și negri, și a început să tremure. Femeia n-a insistat. I-a întins doar o batistă și a ajutat-o să se curețe de noroi. Apoi i-a aranjat funda roșie pe cap și a rugat-o să se așeze lângă ea, pe pătură.  

Fetița s-a așezat timidă, într-un colt și a continuat să privească pământul. Nu îndrăznea să scoată nici un cuvânt. Poate că era mai bine așa, să nu vorbească cu străinii. Femeia a ales ales o carte din teanc și i-a întins-o. Avea o valiză plină cu cărți pe care o căra mereu cu ea.    

–             Alege-ți o carte, care vrei tu, și citește-o, i-a spus femeia

De frică, sau poate doar din politețe, fetița ales o carte și a deschis-o la întâmplare. Nu era genul de carte potrivită pentru un copil de vârsta ei, dar nu a comentat. Femeia a tăcut și a privit-o cum întoarce foile, una câte una. A lăsat-o să termine și i-a spus că este cea mai cuminte fetiță pe care o cunoștea.  

Fetița a privit-o și a început să râdă. Apoi a întors altă pagină, continuând să râdă din ce în ce mai tare. A răsfoit în hotote de râs toată cartea. La ultima pagină fetiței au început să-I crească urechile și să i se umfle ochii. Gura i-a devenit deodată o gaură mare, hidoasă și adâncă din care au început să apară degete. Unul, două, zece degete zbârcite, terminate cu niște unghii galbene, îndoite la vârf. Apoi s-a auzit un urlet, ca un tunet. În spatele degetelor a apărut chipul. Nu era un chip hidos, era doar o față zbârcită, îmbătrânită de trecerea anilor. Chipul a privit cu interes femeia. Femeia avea încă trăsături frumoase și ochii ei verzi îi aminteau de cineva. În ultima vreme îl cam  lăsa memoria. Apoi a început să plângă. Femeia a închis ochii și și-a acoperit urechile cu mâinile. Atunci a simțit mana. Unghiile i se înfigeau în carne și degetele îi căutau ochii. Se sufoca încet dar singur.

Încet-încet luminișul a devenit din ce în ce mai mic, pătura a dispărut în ceață și fetița a dispărut acoperită de degete. În locul ei a rămas o mare baltă de sânge și, lângă baltă, o ditamai construcția, pe zece etaje, doua subsoluri și multe cărți. De-a lungul luminișului trecea acum o stradă pavată cu pietre  cubice. Biblioteca de la etajul zece era încă deschisă și, de pe terasa ei, se vedea casa bunicii. Bunica era în curte și aduna într-un făraș cioburile. Cineva trântise atât de tare ușa, că spărsese geamul.

***

Fetiță s-a scuturat de praf și a pus cartea pe un raft. La secțiunea “ficțiune”, între două povești nemuritoare, doi ochi verzi priveau bulbucați cerul.

Cabană în pădure

Găluști. Ba nu, tăieței. Nici vorbă de tăieței, spaghete. Bine, ce-or fi or fi, dar mănâncă, îi zic. Lovește masa cu pumnul. Tresar. Împroașcă pereții. Liniștită, se apucă să numere puricii. N-avem purici, ce spui tu? Se face că plouă. Strănută. Îi curg mucii, și-i șterge cu mâneca. Apoi continuă să numere. Cai. Se plictisește și cere un măr. N-avem mere, ia o căpșună. Nu-i plac căpșunile. Cere o lingură. Mă bucur. Din pădurea minții ei mai răsare, din când în când, o cabană.

Ghicitoare – 1

Stă cu fundul pe masă și nu zice nimic. Este un pic aburit și un picur îi șade pe gât. L-am adus dintr-un supermarket din Rueil Malmaison, undeva la vreo douăzeci de kilometri de Paris. Când l-am văzut, n-am stat mult să mă gândesc, îmi lipsea de ceva vreme. L-am terminat în cam două luni, apoi l-am spălat bine și, pentru că arăta atât de frumos, l-am păstrat. Cu timpul mi-am făcut un set complet pe care l-am adus cu mine din Franța. În fiecare zi iau unul la întâmplare și înghit încet, să nu mă înec.

Cine-o fi?

În pădure

Când a ieșit din cabană, a trântit ușa cu forță. A auzit un zdrăngănit de geamuri sparte dar nu s-a oprit să privească. Și-a strâns pardesiul roșu în jurul corpului și a luat-o la fugă. Era încă noapte și zgomotele pădurii sunau spart. Ca niște tunete, așa i se păreau. Îi era frică și alerga cât o duceau picioarele. La un moment dat s-a împiedicat de o ferigă și a căzut. A țipat când a dat cu capul de pietre. Asta a trezit-o pe bunica. Când a ajuns lupul, bunica strângea cioburile. A avut noroc.

Lipsea unul

Cum naiba să fiu bine? Eram la mare, prietenă cu Coco și cu Carmen și cu Zozo și cu Mișu. Hai să facem baie în mare, nu poți muri până n-o faci, ne-a spus Mișu. Am făcut-o. Au venit milițienii și au strigat golanilor, să nu credeți că scăpați. Și n-am scăpat, am ieșit din apă și am fugit. Atunci mi-am pierdut un șlap și Mișu s-a pierdut în valuri. A fost vâlvă mare, a apărut și-n România Liberă, tânăr licean înecat în mare, dar asta am aflat-o a doua zi când m-a sunat maica-mea să mă întrebe daca sunt bine.

Matematică

Adună toate zilele, toate lunile, toți anii, toate orele, toate săptămânile petrecute împreună, înmulțește-le pe toate cu doi, scade un pic din orgolii, un pic din invidii, împarte puțină bucurie în stânga și-n dreapta, când nu ești obosit adună rufele, scade câteva sute pentru întreținere, înmulțește muscatele, împarte de pomană, scade factura de gaz, era greșită, adună gunoiul, scade temperatura și împarte cu mine restul. În definitiv matematica noastră nu e știință exactă.

Norul

Într-o zi, Miruna s-a hotărât că trebuie să plece de acasă. Prea se adunaseră multe. N-avea voie nici să asculte ce-și spun oamenii mari, nici să se culce tărziu, n-avea voie nici măcar să se se uite la televizor cu mami și cu tati. Ea trebuia doar să fie cuminte și să meargă la balet.

Îi placea mult să danseze dar era foarte plictisitor să fii cuminte. Încercase să fie cuminte dar nu putea să fie cuminte mai mult de câteva minute. De aceea mami  o certa des și tati o pedepsea. De aceea, într-o zi s-a hotărât să plece de acasă. Și-a luat-o doar pe Roxi, păpușa cea mai urâtă din lume, a deschis ușa cu mare atenție, să nu o audă nimeni, și apoi a coborât scările spre plajă.  

Când a ajuns în fața marii s-a oprit și s-a așezat în fund pe un trunchi de copac doborât la ultima furtună. Nu știa să înoate dar marea era frumoasă. În definitiv, putea să o privească un pic, nu o grăbea nimeni. A privit cât a privit dar, la un moment dat i s-a făcut frig. Nu se îmbrăcase cum trebuia, de asta se ocupa în general, mami. Când s-a ridicat să plece, a apărut norul. Era unul mare și pufos, după părerea Mirunei, era cel mai mare nor posibil și avea chef de vorbă:

–             Ce faci tu aici, sigură pe plajă, a întrebat-o norul

Miruna s-a speriat când a auzit vocea norului, în toată viața ei de balerină nu auzise niciodată un nor vorbind. Daca era să se gândească bine, nici nu văzuse prea mulți nori căci mami o chema de fiecare dată în casa când se întuneca de ploaie.   

Ca să fie politicoasă și să nu îl supere pe nor, Miruna și-a luat inima în dinți și i-a răspuns că a plecat de acasă în lume. Norul s-a încruntat puțin și atunci a început să plouă. Niste picuri mici și reci care au speriat-o  a doua oara pe Miruna. A crezut atunci că l-a supărat foarte tare pe nor și, pentru că nu știa cum face un nor când e foarte supărat, s-a gândit să-l înveselească. Ca să-l înveselească, a început să danseze. Dansa în ploaie și asta îi dădea senzația că e deja om mare. Apoi s-a plictisit și de dansat și s-a așezat la loc pe trunchi.   

–             Vai, dar de unde știi tu să dansezi atât de frumos, a întrebat-o norul

–             Pai eu merg la scoala de balet și acolo ne învață să dansăm, i-a răspuns Miruna, puțin mai relaxată. În definitive norul asta părea prietenos și ei chiar nu i-ar fi stricat un prieten nor. Asta chiar ar fi fost fain să aibă un prieten nor, că nu mai auzise pe nimeni să aibă așa ceva.

–             Și de ce te-ai hotărât tu, așa deodată, să pleci în lume, a întrebat-o norul și a încetat brusc să mai plouă

–             Pentru că eu nu pot fi cuminte prea multa vreme și pentru că mă plictisesc repede

Norul a început să râdă în hohote, destramându-se ușor, lăsând în urma lui o mulțime de raze de soare. Apoi a dispărut, la fel de repede precum apăruse.

Miruna, când a văzut că apare soarele, a răsuflat ușurată, și-a luat păpușa și s-a hotărât să nu mai plece în lume.  O făcuse curioasă norul asta. Mâine o să citească o carte întreagă despre nori. A urcat apoi treptele dispre plajă, a deschis ușa încet, să nu o audă nimeni și s-a așezat pe canapeaua din sufragerie, cu păpușa în brațe. În casa mirosea a clătite cu gem de prune și mami canta în bucătărie. Nimeni  n-a remarcat că ea  please un pic în lume. Apoi mami i-a dat voie să mănânce trei clătite și să se uite la televizor.

N-o să știe niciodată cum o făcuse norul ăla să se simtă atât de bine dar e clar că n-o să mai plece niciodată în lume. E mult prea fain să dansezi în ploaie.

2+2=5

Brusc, au dispărut toate. Și pietrele cubice de pe strada principală, și cozile la carne, și bananele verzi de pe dulap, și cozile la portocale, și pachetele cu cărți, la negru, și rația de ulei, până și colecțiile de insigne au dispărut, nimănui nu i-a păsat, sau, poate, a fost doar o impresie. S-au bucurat, au ieșit în stradă, au devenit alții, au plecat pe la alții, au apărut în ziare, au apărut blogurile, Facebookul, au trăit o epocă minunată.

Și totuși, ceva era în neregula. Lipsea cineva.

Aproape de inimă

Degetele lui lungi îi mângâie fața. Aproape că le simte atingerea. Aproape că le miroase parfumul. Aproape că l-ar întreba de ce are unghiile tăiate din carne. Dar nu-l întreabă. Ea știe.
El își taie întotdeauna unghiile scurt. Ca să nu agațe, îi spunea el de fiecare dată când ea îl privea întrebător. Apoi el începea să râdă și ea continua să viseze. Au fost degetele care i-au schimbat viața. Degetele care au făcut-o să devină. Apoi el așează icoana pe piept. Aproape că o zgârie cu unghia. Aproape de inimă.