Pe raft


Când era mică citea ore în șir, rezemată de părul din gradina din spatele casei. Nu-i plăceau oameni. Erau ori prea răi ori prea triști, ori prea mincinoși pentru ea. Ca să uite de oameni, își construise lumea ei perfectă în care evada din când în când, legănată de vreo poveste. În lumea ei locuia într-un raft plin cu cărți. Cărțile nu puteau fi rele. Cu cărțile putea purta monologuri interminabile, se putea contrazice și își putea imagina tot felul de lucruri.

Apoi a crescut.

***  

Fetița a ieșit din fugă din casa bunicii, îi era și frig și frică dar, mai ales, îi era silă de lup. Era costeliv și mirosea a tutun. A trântit ușa cam tare, fără să vrea, și a spart o fereastră dar nu s-a întors  să vadă cât de  mare era paguba. A luat-o la fugă, pur și simplu, prin pădure până s-a împiedicat de o ferigă și a căzut. Nu s-a lovit dar i s-a făcut și mai frică și nu i-a mai păsat nici de rochița roșie și nici de pantofiorii de lac, nu s-a mai gândit c-o s-o certe mami, s-a ridicat cât a putut de repede și a continuat să fugă până în primul luminiș.   

Femeia o văzuse pe fetiță de când căzuse, știa că se va opri în luminiș. Era prea obosită ca să poată fugi incontinuu până în oraș. I-a ieșit în față și a făcut-o să se oprească brusc. Era convinsă că a speriat-o de moarte. Fetița aproape că plângea când și-a ridicat ochii spre femeie.  

–             Ce cauți tu fetiță singură în pădure la ora asta? Părinții tăi stiu unde eșți? E normal să hălăduieșți de nebună prin pădure de una singură? Nu știi că umblă tot felul de oameni ? Daca te răpea cineva?

Cu toate că a întrebat-o pe cel mai mieros ton cu putință, fetiță a privit-o cu ochii ei mari și negri, și a început să tremure. Femeia n-a insistat. I-a întins doar o batistă și a ajutat-o să se curețe de noroi. Apoi i-a aranjat funda roșie pe cap și a rugat-o să se așeze lângă ea, pe pătură.  

Fetița s-a așezat timidă, într-un colt și a continuat să privească pământul. Nu îndrăznea să scoată nici un cuvânt. Poate că era mai bine așa, să nu vorbească cu străinii. Femeia a ales ales o carte din teanc și i-a întins-o. Avea o valiză plină cu cărți pe care o căra mereu cu ea.    

–             Alege-ți o carte, care vrei tu, și citește-o, i-a spus femeia

De frică, sau poate doar din politețe, fetița ales o carte și a deschis-o la întâmplare. Nu era genul de carte potrivită pentru un copil de vârsta ei, dar nu a comentat. Femeia a tăcut și a privit-o cum întoarce foile, una câte una. A lăsat-o să termine și i-a spus că este cea mai cuminte fetiță pe care o cunoștea.  

Fetița a privit-o și a început să râdă. Apoi a întors altă pagină, continuând să râdă din ce în ce mai tare. A răsfoit în hotote de râs toată cartea. La ultima pagină fetiței au început să-I crească urechile și să i se umfle ochii. Gura i-a devenit deodată o gaură mare, hidoasă și adâncă din care au început să apară degete. Unul, două, zece degete zbârcite, terminate cu niște unghii galbene, îndoite la vârf. Apoi s-a auzit un urlet, ca un tunet. În spatele degetelor a apărut chipul. Nu era un chip hidos, era doar o față zbârcită, îmbătrânită de trecerea anilor. Chipul a privit cu interes femeia. Femeia avea încă trăsături frumoase și ochii ei verzi îi aminteau de cineva. În ultima vreme îl cam  lăsa memoria. Apoi a început să plângă. Femeia a închis ochii și și-a acoperit urechile cu mâinile. Atunci a simțit mana. Unghiile i se înfigeau în carne și degetele îi căutau ochii. Se sufoca încet dar singur.

Încet-încet luminișul a devenit din ce în ce mai mic, pătura a dispărut în ceață și fetița a dispărut acoperită de degete. În locul ei a rămas o mare baltă de sânge și, lângă baltă, o ditamai construcția, pe zece etaje, doua subsoluri și multe cărți. De-a lungul luminișului trecea acum o stradă pavată cu pietre  cubice. Biblioteca de la etajul zece era încă deschisă și, de pe terasa ei, se vedea casa bunicii. Bunica era în curte și aduna într-un făraș cioburile. Cineva trântise atât de tare ușa, că spărsese geamul.

***

Fetiță s-a scuturat de praf și a pus cartea pe un raft. La secțiunea “ficțiune”, între două povești nemuritoare, doi ochi verzi priveau bulbucați cerul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.