Nu știu de unde să încep. Iau o coala de hârtie și un pix. Scriu. Tai. Nu mai știu exact cum a început totul. Să tot fie vreo zece ani. Mi-au plăcut ochii. Da, ochii și zâmbetul. A venit lângă mine și mi-a oferit un whisky. Nu l-am refuzat. Apoi am vorbit. Îi plăceau cuvintele mele, mi-a spus. O să adorm înghesuita între cuvinte, i-am răspuns. Așa a început. Împăturesc foaia și o bag în buzunar. N-am nevoie de ea. O știu pe de rost. Abia după ce o recit până la capăt încep să plâng. A fost o înmormântare frumoasă.
În prima secundă, am ciocnit. Apoi am înghițit și am privit artificiile. Apoi am sorbit din nou și am chemat pisica. Se speriase din cauza artificiilor și o luase de nebună prin cartier. Apoi am sorbit din nou și ne-am sărutat. Când a început să se învârtă Pământul cu mine, i-am spus, enervată, „băi, ești prost, ce te învârți atâta, stai locului că începe să mă doară capul”.
Apoi am început să dansez. Șampania roz se destrăbăla pe pereții paharului de cristal și eu, eu silabiseam niște cuvinte pe care nu le înțelegeam.
Între timp s-a făcut dimineață, artificiile s-au oprit, pisica s-a întors acasă și s-acuibărit sub brad. A doua zi m-am trezit târziu și mi-am făcut o omletă. A treia zi, m-am uitat la un serial, apoi m-am uitat la alt serial, și tot așa până m-am plictisit.
Steluța împăturește scrisoarea și o pune, cu grijă, la loc în sertarul de sus al comodei. Îi lipsește atât de mult Attila în ultima vreme…
De când s-a dus el, parcă nu și-a mai găsit locul. După Marea Revoltă, s-a mutat din oraș, în satul bunicilor. Acum locuiește într-o casă mică, cu două camere nu foarte înalte, o bucătărie și o baie. Are și o mică grădină în spatele casei, în care cultivă pătrunjel și multe flori. După Marea Revoltă, satul s-a umplut din nou. Înainte de Marea Schimbare, mulți plecaseră la oraș, cu gândul la o viață mai bună. După, s-au întors aproape toți. Au urmat apoi vremuri grele, în care totul era dat la rație. Și făina, și uleiul, până și pâinea erau la rație. Carne mâncau doar cei care știau să se descurce. Nimeni nu putea spune cu mâna pe inimă dacă ar fi fost mai bine pe vremea Comisiei. Pe vremea aceea măcar aveau un acoperiș deasupra capului asigurat și nu trebuiau să-și facă griji pentru ale gurii. După ce a căzut Comisia, a început haosul. Oamenii au început din nou să pună deoparte pentru vremuri grele și să se roage pentru viitorul lor. Până într-o zi, când, pur și simplu, n-au mai putut îndura și s-au răzvrătit din nou. Gurile rele spun că-n spatele Revoluției tot Comisia se afla. Dar nimeni nu știe cu adevărat cine face și desface. Cert e că, după Revoluție e și mai greu, banul și-a pierdut valoarea și de lucru cu greu mai găsești.
Mă plimb ore întregi prin orașul cu străzile în pantă. Mă salut cu toți oamenii pe care îi întâlnesc, îi întreb ce mai fac, cum le este viața, unii îmi răspund, mirați, cei mai mulți însă se uită lung la mine, încă unul dus își spun în gând cei mai mulți și-și continuă drumul, eu le zâmbesc și le mulțumesc, apoi continui să mă plimb prin orașul cu străzile în pantă. Când se lasă noaptea deschid palma și număr, uneori am din ce să-mi cumpăr o pâine, de cele mai multe ori continui să sper.
Pune trei scaune în jurul mesei, umple o farfurioară cu alune și una cu chipsuri și le așază pe masă. Apoi se duce în pivniță și ia o sticlă cu țuică.
Paharelele le lasă la locul lor, în dulapul de deasupra mesei. Apoi se gândește că ar fi trebuit să pună și o față de masă. Ar fi fost bine dar ar fi ascuns blatul. Frumusețea aceea albastră de care era atât de mândru. În definitiv, la ce bun să se formalizeze atât? Se cunoșteau de când lumea. Doar că nu se mai văzuseră de ceva ani buni. Mă rog, se văzuseră pe WhatsApp dar asta nu se putea pune. A te vedea cu adevărat înseamnă a te putea atinge. A putea simți parfumul celuilalt. A putea recunoaște stanjeneala unui moment și necesitatea unei tăceri.
Pleacă spre aeroport cu două ore înainte. Să nu care cumva să întârzie. Aeroportul e plin și panoul mare din fața intrării afișează întârzieri semnificative.
– Pare că e o problemă cu avionul care trebuia să ajungă la Londra, se aude o voce din spatele lui.
Pare că, în ziua de azi, toată lumea e la curent cu tot ce se întâmplă.
Pare că nu mai poate. E atât de obosit încât simte cum se desface pământul în fața lui și îl înghite.
Dar trebuie să reziste.
Cursa numărul o mie șapte sute douăzeci a companiei aeriene, prevăzută inițial pentru ora douăzeci și două, aterizează în final la ora unu. Cu scuzele de rigoare din partea companiei.
La început nu-i recunoaște. El e chel, are burtă și ea are cearcăne. Doar zâmbetul le-a rămas același.
Le face cu mâna, se strâng în brațe, ea își șterge cu mâneca o lacrimă.
Primii trei kilometri vorbește doar el. Situația politică, ce a mai făcut x sau y, situația economică, vremea. Apoi încep și ei să povestească. Nu mult. Nu-și prea mai găsesc cuvintele.
– Spuneți în engleză, înțeleg cât de cât.
Până să ajungă acasă află că sunt bine dar că acolo școlile sunt scumpe.
Când ajung acasă, le arată camera lor și apoi îi invită la masă. Ei se așează în timp ce el umple paharelele.
– Un paharut – două n-o omorî pe nimeni, le spune el în timp ce toarnă țuică în paharele.
– Mno, așa-i, răspunde celălalt dând pe gât primul păhărel.
Ea se strâmbă un pic dar îl golește pe al ei.
– Să mai bem unul, le spune el, și mai toarnă un păhărel.
Ei nu spun nu. Apoi ciocnesc și încep să-și amintească. Străduțele înguste, fără nume. Zidurile reci ale bătrânului oraș. Visurile lor. Nu-și mai aduc aminte exact în ce ordine se întâmplasera toate. Își amintesc doar că așa ciocnisera și cu douăzeci de ani urmă. Și își mai aduc aminte senzația de bine de atunci. Atmosfera dintre ziduri. Sigur că-și amintesc, cum să nu-și amintească? Atmosfera rămâne întotdeauna întipărita în memorie.
În seara aceea jurasera să rămână prieteni pentru totdeauna. Și, mai presus de toate, jurasera să facă tot ce le stătea în putință ca să-și vadă visurile cu ochii. Apoi golisera sticlele de bere și le sparsesera de zid. Ea se tăiase într-un ciob. Nimic grav, câteva picături de sânge pe pietrele cubice. Dar momentul acela rămăsese agățat de ei. De degetele lor care adunau cioburile. De zidurile groase care îi înconjurau. Visul ei era să vadă America. Visul celuilalt era să devină celebru. Visul lui era să fie liber. Așa se întâmplase. Apoi se despartisera și nu se mai văzuseră. Mă rog, se văzuseră pe WhatsApp dar asta nu se putea pune. A te vedea cu adevărat înseamnă a te putea atinge. A putea simți parfumul celuilalt. A putea recunoaște stanjeneala unui moment și necesitatea unei tăceri.
Tac și privesc masa. El mai toarnă un păhărel. Unul în plus sau în minus n-o deranja pe nimeni.
Într-o zi, pentru că mă saturasem de atâta nu pot, ți-am spus că ești un mare bou. Te-ai supărat, dar ți-a trecut. Apoi, în altă zi, din același motiv, am spus sictir. N-ai mai spus nimic. M-au enervat tăcerile tale. Ți-am spus te rog frumos să mai ierți. Uneori devin vulcanică. Alteori fierb. Alteori găsesc niște cuvinte mizerabile. Te rog frumos să mă ierți. Sunt cum sunt. Toți avem bube. Mi-ai spus, mai stai, așteaptă puțin să treacă timpul. Cred că ai dreptate, timpul le rezolvă pe toate.
Îmi luasem la revedere de la colegi, „ne vedem joi”, le spusesem, îmi înghesuisem în rucsac câteva caiete, un PC şi un şoarece, îl salutasem pe portar, era mereu acelaşi tip, asta era ciudat, poate că era pensionar şi-şi mai rotunjea sfârşiturile de lună, poate se plictisea acasă sau poate că nu avea familie, nu ştiam, nu voi ştii poate niciodată, nu-mi place să pălăvrăgesc câte în lună şi în stele cu necunoscuţi, l-am salutat doar, politicos ca întotdeauna şi el mi-a răspuns, cu săru’ mâna doamnă. Mă simţeam bătrână de fiecare dată când mă saluta aşa dar poate că avea dreptate, aveam deja o vârstă şi rucsacul era al naibii de greu, să fi înghesuit pietre în el şi n-ar fi fost aşa, ca un sac de ciment.
Şoferul de Uber era tânăr şi-n maşină mirosea frumos. Drumul mi s-a părut mai scurt ca de obicei, intersecţia de la podul Băneasa nu era plină, tramvaiul cinci nu mai circula de vreo şase luni şi, ce era cel mai ciudat, apăruseră măştile albastre. Când am ajuns acasă se înserase deja, era încă marţi, abia de a doua zi a început toată nebunia.
Zile în şir am jucat apoi badminton, „ca-ncopilărie” îmi spuneam şi apoi mă îndreptam de spate, în definitiv, e bună şi pandemia la ceva, de exemplu să mâncăm de la producătorii locali şi să facem sport ca să nu înnebunim.
Aproape trei luni m-am chinuit să nu înnebunesc, apoi m-am mutat la Braşov şi mi-am dat demisia. Pe colegi nu i-am mai văzut niciodată, dar de auzit i-am auzit zile în şir. Doar şedinţele mi s-au părut interminabile, în rest, a fost un an mişto
Abisuri 