Pune trei scaune în jurul mesei, umple o farfurioară cu alune și una cu chipsuri și le așază pe masă. Apoi se duce în pivniță și ia o sticlă cu țuică.
Paharelele le lasă la locul lor, în dulapul de deasupra mesei. Apoi se gândește că ar fi trebuit să pună și o față de masă. Ar fi fost bine dar ar fi ascuns blatul. Frumusețea aceea albastră de care era atât de mândru. În definitiv, la ce bun să se formalizeze atât? Se cunoșteau de când lumea. Doar că nu se mai văzuseră de ceva ani buni. Mă rog, se văzuseră pe WhatsApp dar asta nu se putea pune. A te vedea cu adevărat înseamnă a te putea atinge. A putea simți parfumul celuilalt. A putea recunoaște stanjeneala unui moment și necesitatea unei tăceri.
Pleacă spre aeroport cu două ore înainte. Să nu care cumva să întârzie. Aeroportul e plin și panoul mare din fața intrării afișează întârzieri semnificative.
– Pare că e o problemă cu avionul care trebuia să ajungă la Londra, se aude o voce din spatele lui.
Pare că, în ziua de azi, toată lumea e la curent cu tot ce se întâmplă.
Pare că nu mai poate. E atât de obosit încât simte cum se desface pământul în fața lui și îl înghite.
Dar trebuie să reziste.
Cursa numărul o mie șapte sute douăzeci a companiei aeriene, prevăzută inițial pentru ora douăzeci și două, aterizează în final la ora unu. Cu scuzele de rigoare din partea companiei.
La început nu-i recunoaște. El e chel, are burtă și ea are cearcăne. Doar zâmbetul le-a rămas același.
Le face cu mâna, se strâng în brațe, ea își șterge cu mâneca o lacrimă.
Primii trei kilometri vorbește doar el. Situația politică, ce a mai făcut x sau y, situația economică, vremea. Apoi încep și ei să povestească. Nu mult. Nu-și prea mai găsesc cuvintele.
– Spuneți în engleză, înțeleg cât de cât.
Până să ajungă acasă află că sunt bine dar că acolo școlile sunt scumpe.
Când ajung acasă, le arată camera lor și apoi îi invită la masă. Ei se așează în timp ce el umple paharelele.
– Un paharut – două n-o omorî pe nimeni, le spune el în timp ce toarnă țuică în paharele.
– Mno, așa-i, răspunde celălalt dând pe gât primul păhărel.
Ea se strâmbă un pic dar îl golește pe al ei.
– Să mai bem unul, le spune el, și mai toarnă un păhărel.
Ei nu spun nu. Apoi ciocnesc și încep să-și amintească. Străduțele înguste, fără nume. Zidurile reci ale bătrânului oraș. Visurile lor. Nu-și mai aduc aminte exact în ce ordine se întâmplasera toate. Își amintesc doar că așa ciocnisera și cu douăzeci de ani urmă. Și își mai aduc aminte senzația de bine de atunci. Atmosfera dintre ziduri. Sigur că-și amintesc, cum să nu-și amintească? Atmosfera rămâne întotdeauna întipărita în memorie.
În seara aceea jurasera să rămână prieteni pentru totdeauna. Și, mai presus de toate, jurasera să facă tot ce le stătea în putință ca să-și vadă visurile cu ochii. Apoi golisera sticlele de bere și le sparsesera de zid. Ea se tăiase într-un ciob. Nimic grav, câteva picături de sânge pe pietrele cubice. Dar momentul acela rămăsese agățat de ei. De degetele lor care adunau cioburile. De zidurile groase care îi înconjurau. Visul ei era să vadă America. Visul celuilalt era să devină celebru. Visul lui era să fie liber. Așa se întâmplase. Apoi se despartisera și nu se mai văzuseră. Mă rog, se văzuseră pe WhatsApp dar asta nu se putea pune. A te vedea cu adevărat înseamnă a te putea atinge. A putea simți parfumul celuilalt. A putea recunoaște stanjeneala unui moment și necesitatea unei tăceri.
Tac și privesc masa. El mai toarnă un păhărel. Unul în plus sau în minus n-o deranja pe nimeni.
Abisuri 